Drama unui geam e cea mai amară.
Fie că-i zi, fie că-i seară, poate privi şi-năuntru, poate privi şi ’n-afară, poate zări orice şi pe oricine, dar nu se poate zări pe sine.
Şi-şi doreşte săracul să ştie cum arată, îşi caută deci chipu’ntr-o baltă dar tot ce zăreşte e în spatele său un băiat cum priveşte la ploaia de-afară. Iar înauntru nu vede nimic căci e seară, becul din cameră-i stins şi pentru o clipă de disperare-i cuprins.
Însă acolo sus cineva îl aude, şansa-i surâde şi face ca’n cameră un bec să se-aprindă, şi se priveşte geamul curios în oglindă.
Dar tot ce zăreşte e cum plouă afară….
Viaţa de geam, ce viaţă amară.