Pe iarbă florile dansa iar sus pe cer norii plutea
Norii plutea, norii plutea
şi luna o acoperea
dar nimănui nu îi păsa..
Tot ce conta, tot ce conta, era că florile dansa,
Cu graţie petale-şi scutura şi toată iarba parfuma.
Şi-aşa frumos ele dansa
că nimănui nu îi păsa
că Luna nu mai lumina
căci norii o acoperea.
Luna plângea, Luna plângea,
băgată’n seamă nu era,
iar norii o acoperea
şi nici măcar nu mai vedea
cât de frumos jos se dansa.

Şi ea plângea, şi ea plângea,
când brusc Soarele îi zicea:
*„Măi, Lună, măi, ia mai tăcea,*
*măi, Lună, măi, nu mai plângea,*
*măi, Lună, măi, căci eşti cam beat*
*căci florile nu a dansat,*
*căci totul ţi-ai imaginat.”*
Deci a băut şi-a fost un vis, cam asta Soarele i-a zis.

Dar tot plângea, Luna plângea,
şi către Soare ea zicea:
*„Băi, Soare, deci m-ai enervat,*
*deci vezi că’s fată, nu băiat,*
*deci florile chiar a dansat*
*şi n-am băut şi nu voi bea deci ia mai du-te’n raza mea”*

Şi se certa, şi se certa,
se înjura şi se scuipa,
îşi tot băga, îşi tot scotea
dar jos la nimeni nu-i păsa
căci norii îi acoperea.

Aşa că toţi la flori privea,
şi florile dansa, dansa,
şi din buric ele dădea şi şoldurile scutura,
şi parfuma, şi parfuma…
Gândacii toţi aplauda,
aplauda şi fluiera,
iar Luna tot nu le vedea căci se certa, căci se certa.

Publicată inițial pe primul meu blog cu titlul Poem incult

Am vrut să fac o poezie simplă, folosind un limbaj “incult” și teme stereotipice, dar care să aibă totuși un ritm să o “muzicalitate”, fără a fi constrânsă de vreo regulă literara. Cred că termenul de “poezie jucăușă” ar descrie-o cel mai bine.
Am incercat într-un fel să fac ceva lipsit de un sens profund, de conotații filozofice, de metafore și figuri de stil și să îmi iasă ceva cât mai simplist, dar care să fie în stare să aducă zâmbetul pe buze.