Am scris odată un vers fantastic, dar nu-i găseam o rimă.
Era profund, inteligent şi chiar
alcătuit măiestru, aş spune, dar,
se termina’ntr-un mod bizar,
ieşit cu totul din tipar,
şi nu-şi găsea pereche la final.
De-aş fi schimbat cumva sfârşitul cu… poate un sinonim, şi-ar fi pierdut din farmec.
N-ar mai fi curs la fel de bine,
n-ar mai fi avut acelaşi sens,
n-ar fi transmis un sentiment intens
ci unul sec.
În fine, era un vers fără defect,
aş spune chiar un vers perfect,
şi refrazat s-ar fi stricat.
Poetic vorbind, m-ar fi durut
să-l schimb,
căci, poetic vorbind, l-aş fi pierdut.
Şi de n-ar fi rimat, ar fi fost inutil căci, poetic vorbind, un vers fără rimă nu e vers, e doar o frază. Iar când rima asta perfidă nu e fluidă şi textul nu curge ci merge şotânc… degeaba-i adânc, degeaba-i profund.
Aşa că dacă veţi scrie vreodată vreun vers fantastic dar fără de rimă, transformaţi-l în proză.
Aşa nu va trebui, de exemplu, să terminaţi acest rând cu o roză,
doar ca să rimeze.