Scris de Bogdan Bucur

Tic-tac, tic-tac. Acele de ceasornic se învârteau pe cadran, indicând apropierea din ce în ce mai mare de fatidicul termen limită.

Acul cel mic era cumva mai sobru. Cu el nu era de glumit. Încet dar sigur avansa spre ora stabilită. Cu o viteză fixă, nimeni și nimic nu îl putea opri.

Elefantul, leul și rinocerul se certau pentru titlul de rege al junglei. Argumente convingătoare aveau fiecare în parte, așa că ajunseseră rapid într-un punct mort. Cum fiecare reprezenta un inamic de temut și fiecare ținea la propria piele, o confruntare fizică era exclusă așa că era imposibil să se stabilească cine era căștigătorul. Și-ar fi stat ei mult și bine în impas dacă nu ar fi apărut țânțarul.

Într-o dimineață, trezindu-se dintr-un coșmar cumplit, Grigore a realizat că ar dori să fie mai cult. Ajunsese deja la o vârstă și totuși cultura sa generală se limita la știrile de la televizor și la articolele din tabloide. Ar fi fost îngrozitor să ajungă un bătrân needucat și fără dinți, ca în visul său.

Principalul subiect de discuție iarna este iarna însăși. Frigul de afară, zăpada, sărbătorile de sezon și alte subiecte adiacente reprezintă singurele lucruri interesante din această perioadă a anului. Iar asta pentru că iarna nu te lasă să faci altceva.

Puține lucruri sunt mai fascinante la pisici decât modul în care acestea privesc pe fereastră, iar asta din cauză că pisicile par la rândul lor fascinate de ceea ce văd.

Era urât afară. Ningea viscolit, cu fulgi mari, iar zăpada se așternuse peste tot. Alb, noiane de alb cât vedeai cu ochii.

Greu de spus ce era mai nasol... vântul tăios, care îți brăzda fața și îți azvârlea zăpadă în ochi sau gerul năpraznic ce te lăsa fără simțuri în vârful degetelor și al nasului. Un lucru era cert, vremea era oribilă.

Sperietoarea de ciori și-ar fi dorit mai mult de la viață. Vroia să fie cineva și să își lase cumva amprenta. Conștientă că nu va intra niciodată în cărțile de istorie, spera măcar ca restul grădinii să o țină minte pe veci.

Ce poate fi mai enervant decât un vecin care dă găuri cu bormașina? Un vecin care dă găuri cu o bormașină anemică.

În dimineața zilei de azi, liniștea ne-a fost nițeluș tulburată de bârâiturile anorexice ale unei bormașinuțe ce părea să aibă motor de periuță de dinți electrică. Se auzeau... așa... niște dârdâituri firave prin pereți, încât nu știai dacă ai într-adevăr parte de un vecin harnic, român verde cuprins de vrednicie la ore matinale, sau dacă e vreun amărât care tremură de frig în casă.

Cândva fusese la fel de frumoasă ca suratele ei. Proaspăt imprimată, lucioasă și aurie, moneda semăna inițial cu un galben de aur, chiar dacă valoarea ei era doar o fracțiune dintr-un astfel de ban. Asta nu o oprea însă să se simtă mândră și specială.

În tramvaiul aglomerat un bărbat și un copil încearcă să își facă loc. Bărbatul, relativ solid, are un look amenințător, aproape ca de motociclist, cu păr cărunt tuns scurt și o barbă lungă, dar și cu un cercel șmecheresc în ureche. Copilul, un mititel de grădiniță, are potențial de domnul Goe.

Privind pe geam, scriitorul se simți inspirat de ceața de afară. Luă creionul în mână și începu să își aștearnă gândurile pe hârtie: "*Se lăsase o ceața de puteai să o tai cu cuțitul*". Nu apucă să continue pentru că un ciocănit puternic în geam îl întrerupse brutal:

-Hei, scriitorule, ce crezi tu că faci? Sunt eu, ceața, și nu agreez deloc ce ai scris. De ce să mă taie cu cuțitul? Inciți lumea la violență asupra mea? Ia să faci bine mătăluță să schimbi imediat, că de nu...

Despre Noe știe toată lumea că era un om bun, inclusiv cei care nu au citit Biblia. Despre vecinul său Nae însă cronicile sunt mult mai subțirele.

Într-un regat de poveste, plin de bogății nemăsurate, un hoț mârșav tulbura liniștea cetățenilor. Posesor al unei chei fermecate, ce putea deschide orice lacăt, dar și al unor abilități ieșite din comun la strecurat și acrobații, hoțul se înfrupta din comorile de soi fără ca nimeni să îl poată opri. Degeaba puneau locuitorii lacăte peste lacăte, cheii fermecate nu îi putea sta nimic în cale.

Din oceanul Pacific a ieșit un pește mare. O stupoare de nemăsurat a cuprins atunci întreaga țară. "*Șoc și groază: peștele din oceanul Pacific nu mai este mic*" au titrat toate ziarele iar cetățenii s-au înghesuit să le cumpere pentru a afla cum este noul pește.

Au existat cândva, într-o perioadă de timp unică în istorie, un împărat și o împărăteasă, ce domneau peste un regat aflat undeva peste patru mări, douăsprezece țări, cinci lanțuri muntoase și două deșerturi. Se iubeau fără măsură și nu au avut dificultăți în a concepe un copil.

În oraș era un număr nici prea mare, nici prea mic, de cerșetori. Într-o cantitate potrivită, amplasați strategic pe la fiecare intersecție mai circulată, își petreceau viața cu mâna întinsă. Unii o duceau mai bine, alții mai prost, dar fiecare supraviețuia.

Una dintre cele mai dificile întrebări e una destul de retorică.

Ce e mai rău, să fii neputincios dar să simți și să speri că poți face ceva, sau să te simți neputincios, cu orice soluție ipotetică aparent inaccesibilă.

Omul-vesel era tot timpul vesel. Nimeni și nimic nu îl puteau supăra, motiv pentru care era tot timpul în centru atenției și avea și o gramadă de dușmani. Puține lucruri sunt mai iritante decât un om vesel, cu atât mai mult când tu ești supărat. Drept urmare, în fiecare zi avea loc câte un atentat asupra veseliei sale.

Ziua a început ca oricare alta: cu greu. M-am ridicat lent din pat, m-am pregătit de plecare lipsit de orice urmă de chef și m-am îndreptat spre stația de tramvai, cimitir al vieții mele de muncitor.

Totul a început cu Nicolae Nicolaevici prezentându-se dis-de-dimineață la Biroul pentru Personaje, cu căciula în mână și plin de speranțe.

A salutat respectuos, cu o ușoara umilință în glas, s-a recomandat și și-a spus oful. Era un personaj de ceva vreme, a stat destul pe lista de așteptare, și își dorea și el să apară, în sfârșit, într-o poveste.

Ca scriitor era mediocru, ca bucătar de asemenea. Era însă un bucătar destul de bun pentru un scriitor și viceversa. Se specializase pe texte culinare și având avantajul unui om care vorbea din experiență, a reușit să se facă remarcat. Nu din cale afară de faimos dar suficient cât să îl mai oprească câte un trecător răzleț pe stradă, măcar o dată pe lună.

Ca orice om normal avea și el niște neamuri, doar că normalitatea se oprea la existența lor. O parte din neamurile sale erau... nu tocmai inteligente. Dar deși un neam efectiv prost, erau în același timp rude foarte cumsecade, amabile și mereu săritoare, în pofida limitărilor intelectuale.

De regulă mouse-ul și tastatura se înțelegeau bine. Nici chiar prieteni la cataramă dar cu siguranță camarazi de nădejde, gata oricând să se ajute unul pe altul și să se completeze la nevoie. Totul era bine, trăiau în pace și armonie și nici prin gând nu le-ar fi trecut că se vor certa vreodată. Și nici nu au facut-o. Touchscreen-ul a fost cel pus pe scandal.

Postul alb pentru zile negre e cel care stă cuminte în lista de drafturi și își așteaptă cuminte rândul. Nu știe când și dacă va fi publicat, dar e ok. Așteaptă.

Articolul conținea unele dintre cele mai importante informații pe care le-ar fi putut cineva citi vreodată. Cu surse de încredere, date verificate și răsverificate, scris într-un mod elegant și elocvent, nu numai că era un izvor de înțelepciune, dar și o veritabilă perlă literară. Un lucru îi lipsea însă: un titlu.

Erau patru vânturi la număr, câte unul pentru fiecare colț al hărții. Își împărțeau frățește cerul și dominau pe rând, când cel de nord, când cel de sud, când cel de vest, când cel de est. Și-ar fi continuat să o facă în liniște și pace dacă nu ar fi intervenit blestemata de trestie.

În timp ce fumătoarea trăgea din ea cu poftă, țigara se simțea ca într-al nouălea cer. Arogantă, admira cum fumul i se urca în atmosferă și își împrăștia mirosul neplăcut în jur.

Tașa mă privește și începe să mă cearte.

-*Mau mau mau mau!*

Nu a avut un tată ca în filme, care să îi fie mereu alături, să îi dea sfaturi pline de înțelepciune și să îl ghideze în viață. A avut un tată ca în realitate, uneori violent, adesea bețiv, fără nici o realizare și cu instincte paterne deplorabile. L-a învățat un singur lucru: dacă vrea să ajungă undeva, e musai să se înscrie în partid.

Bulgărașul era mic de tot, cel mai mic dintre toți bulgării de zapadă. Deși doar puțin mai mare decât un simplu fulg de nea, pe bulgăraș nu îl deranja că nu era mai impunător. Din contră, prefera să mai fie mai finuț, mai discret și mai delicat. Dar îl deranja însă că era ținta tuturor ironiilor din grup.

Afară ploua. Nu torențial, dar suficient cât să justifice o umbrelă. Nu era nici foarte rece, dar nici cald, suficient cât să justifice haine de toamnă. Vântul bătea și el dar, la fel, nici prea încet, nici prea puternic, suficient cât să reprezinte un motiv de îngrijorare privitor la vreme.

Cea mai faimoasă întrebare existențială este shakespiriana "*to be, or not to be*". Parafrazându-l, aș spune că poți să ai, sau să nu ai, iar pentru mine întrebarea retorică este al cui e scaunul?

Vulpea nu era neapărat șireată dar se împământenise zvonul cum că ar fi, iar ea era suficient de deșteaptă încât să realizeze că acest lucru este spre avantajul ei.

Lupul cel rău și fioros o lăsa astfel în pace iar ursul cel mare și puternic o ignora așijderea. Se știau a nu fi tocmai inteligenți și nu aveau de gând să se pună rău tocmai cu vulpea cea șireată.

La început a fost doar unul. Un “Alex”, unicul Alexandru într-o zonă plină de Mihai, Andrei sau Ioni. Era bine, vecinii îl cunoșteau și îi răspundeau mereu la salut cu drag:

-*Salut, Alex!*

În rezervorul de sub ochi trăia o lacrimă ca toate lacrimile. Mititică, transparentă și sărată, își aștepta rândul alături de suratele ei.

Era destul de plicticoasă viața de lacrimă. Nu aveau picioare cu care să poată merge, nu aveau mâini cu care să poată meșteri ceva, nu aveau ochi cu care să admire lumea ce le înconjura și nici gură, să poată purta conversații. Tot ce făceau era să existe și să aștepte să fie lăcrimate.

Era întuneric, bătea un vânt rece iar norii acopereau orice urmă de lună sau stele. Noaptea era desprinsă parcă dintr-un film de groază și avea un aer tare straniu. Era o scenă perfectă pentru ceva necurat și malefic astfel încât atunci când a auzit pe cineva bătând la ușă a tresărit speriat.

Ciolanul era chiar în fața lor. Cu ceva cărniță rămasă, cu un miros îmbietor, era sublim, nectar al zeilor. Privindu-l cu jind, câinii au început să se apropie de el.

Trecuse mult timp. Nimeni nu știa exact cât, dar bărbile stufoase ale unora îmi dădeau de înțeles că era mult mai mult decât aș fi crezut. În nici un caz doar ore, ceva îmi spunea că am ajuns în categoria zilelor. Puteau fi însă și ani, așteptarea ar fi meritat.

Unele lucruri nu merită băgate în seamă. Pot fi trecute cu vederea. Se poate așterne negura timpurilor peste el, pot fi uitate, pot fi ignorate și nu se pierde absolut nimic. Dar acum nu era cazul.

Frigul de-afară și căldura din casă se iubeau. Nu degeaba se spune că extremele se atrag, iar lucruri mai opuse decât frigul și căldura cu greu poți găsi.

Prin două lucruri ieșea Haralambie în evidență: prima dată prin credința sa de nestrămutat în Dumnezeu și a doua oară prin livada sa nemaivăzut de roditoare.

Zi de zi era la biserică, rugându-se la Cel de Sus, ținând toate posturile și sorbindu-i preotului vorbele de gură de parcă ar fi conținut secretul universului. Și tot zi de zi își îngrijea grădina. O săpa, o proteja de dăunatori, văruia de fiecare data copacii. Om gospodar, avea pur și simplu grijă ca totul să fie perfect.

-"*Pot să vin?*", întreabă plină de speranță iarna.

-"*Nuu!*", îi răspunde exasperată toamna, "*e de-abia octombrie, nici nu mi-a început bine rândul*"

Ziua de muncă s-a terminat, acum urmează așteptarea. În stația înghesuită și prăfuită, fie că e ploaie sau vânt, zapadă și ger sau caniculă și soare arzător, fără așteptat nu se poate.

O coală de hârtie se certa cu filele unei cărți. Deși depășită numeric, coala era orgolioasă și încăpățânată și cu gura-i cea mare se contrazicea de zor cu filele tipărite.

În timp ce agenții străine de spionaj îl considerau un mare tactician, imprevizibil și inovativ, președintele-dictator își baza deciziile aproape în exclusivitate pe ceea ce citea în horoscop.

Toate lucrurile au o limită, iar limita însăși nu face excepție. Limita limitei nu o limita însă la fel de mult precum limita în sine îi limita pe alții. Era, de fapt și de drept, o limită mai mult teoretică, pentru a confirma regula. Limita limitei avea la rândul ei o limită, care avea și ea o limită și tot așa, prelungindu-se la infinit precum cifrele din Pi.

Erau trei generali, toți trei decorați, toți trei experimentați și căliți în flăcările războiului și toți trei cu câte o opinie diferită.

Se tot chinuiau de câteva zile să se pună de comun de acord în privința modului în care să trimită mesaje pe câmpul de luptă. Razboiul era în toi, bătăliile strânse și rezultatul incert, experiența acestora putând foarte bine fi factorul decisiv. Dar în lipsa unui consens, nici o decizie nu putea fi luată.

I se spunea "*pescarul-invers*" și era fără doar și poate cel mai colorat personaj dintre toți cei care se strângeau pe marginea lacului la acele ore matinale. Și credeți-mă că se strângeau mulți ciudați pe acolo, amatori fie de o ciorbiță de pește, fie să mai întrerupă din monotonia zilelor de pensie.

Nimic nu miroase mai frumos decât sâmbăta. De-ar fi parfum, s-ar vinde ca pâinea caldă (care, în mod absolut întâmplător, are la rândul ei un miros tare apetistant).

În timp ce mai crăpa câte o sămânță între măsele, scuipând fără griji cojile pe asflat, și savurând intens gustul miezului sărat, Fane Baștanul reflecta asupra vieții sale.

O să iau o idee expirată, să dau cu var peste ea,
o să o curaț, o să o șterg, voi da și cu vopsea,
și toți o vor crede nouă și-a mea.

Pe nebunul satului nu îl băgău în seamă decât, în mod complet nesurprinzător, alți nebuni. își creaseră propria lor societate, un sat în sat, în care fiecare avea câte o doagă diferită lipsă. Șeful lor era evident el, nebunul satului, căci se știe doar: în țara celor ce bat câmpii, împăratul e dus cu pluta.

Afară se lăsase întunericul, ploua, era frig iar el se îndrepta spre casă, când un obiect lucind misterios, ascuns parțial sub un ambalaj murdar, i-a atras atenția.

Un oarecare cetățean își făcea veacul prin fața poștei, numărând oamenii care intrau și care ieșeau. Le analiza hainele, chipurile, tunsorile și mersul, încercând să deducă pe cât mai mult posibil din viețile lor. Numea asta "antrenament de detectiv".

Pisica din geam cuprinde lumea în ochii ei mări de felină și o judecă pe toată. Privește oamenii care trec, privește peisajul static, privește păsările care zboară prin fața ferestrei și pentru toți are același chip lipsit de orice urmă de expresie.

Padurea era plină de animăluțe simpatice. De la Iepuraș Drăgălaș sau Rița Veverița, până la Răducu Bursucu sau Nelu Fluturelu, fiecare avea câte ceva care să îl facă visul copiilor de pretutindeni. Însă dintre toți cel mai dulce, cel mai pufos, cel mai frumos și cel mai adorabil era de departe Ursulețul cel Ursuz.

S-a așezat în fund și a decis să fie rege. Nu a găsit supuși peste care să domnească dar nimeni și nimic nu l-au putut împiedica să fie rege peste propria sa umbră.

Așa că și-a așezat un jilț cât mai impunător și elegant posibil fără a sacrifica din confort, și care să lase și o umbră cât mai mare, iar jilțul i-a devenit tron, capitală și regat. Până aici totul era perfect, doar că nu prea arăta a rege, lipsindu-i o costumație corespunzătoare.

Un cetățean ca oricare altul căuta să prindă doi iepuri. Era absolut necesar să îi prinda pe amândoi, din motive doar de el știute, însă toate încercările sale au eșuat în mod umilitor. Se știe doar că cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul. Așa că se hotărî să ceară ajutorul unui amic, pregătindu-și deja un discurs convingător, plin de vorbă dulce.

Erau doi ce se luptau pentru centrul atențzziei, diferiți precum ziua și noaptea, fiecare reprezentând practic inversul celuilalt.

Primul era special. Nu din cale afară de special, unul la un miliard, un geniu care să apară doar o dată pe secol, dar suficient de special încât să fie cea mai interesantă persoană în majoritatea situațiilor.

Viața unora se schimbă în urma unor evenimente marcante, evenimente ce te afectează într-un mod atât de profund încât ceva se schimbă în interiorul tău și te vezi nevoit să îți analizezi realizările, cine ești și unde vrei să ajungi. Printr-un astfel de eveniment a trecut și Grigore și nimănui nu i-a trecut prin gând ce însemnătate majoră va avea acest lucru.