Poftind la o tocăniță gustoasă de iepuraș primul vânător plecă în pădure. Își făcuse deja calculele și doi iepuri i-ar fi fost suficienți pentru mâncare așa că se apucă să îi alerge.
După o oră de chin în care se tot zbătu când într-o parte, când într-alta, într-o tentativă inutilă de a captura eluzivii iepurași, vânătorul își reaminti că cine aleargă după doi iepuri, nu va prinde nici unul. Drept urmare, își schimbă strategia și continuă să alerge un singur iepuraș pe care îl prinse cu succes.
La nevoie ajungea pentru o tocăniță, una mai de dietă, căci oricum vroia să mai slăbească. Plecă spre casă satisfăcut. Până la urmă, cine aleargă după doi iepuri poate prinde unul, dacă e înțelept și își adaptează strategia.
Un al doilea vânător, cu pofte similare, porni și el după iepurași. Tot doi vroia, tot tocăniță și tot ca primul vânător irosi mai bine de o oră încercând să îi prindă. Și el își reaminti de vechiul proverb dar de aici se sfârșiră similitudinile.
Cel de-al doilea vânător era de două ori mai pofticios și de două ori mai înțelept. Se gândi și el la același lucru și încetă temporar să alerge ambii iepuri simultan, iar după ce îl prinse pe primul, continuă să îl vâneze și pe cel de-al doilea.
Cu doi iepuri în desagă plecă și el satisfăcut spre casă. Cine aleargă după doi iepuri chiar îi poate prinde pe ambii dacă știe cum să procedeze!
A existat și un al treilea vânător. Și el alerga după iepuri dar nu pentru tocană. Își câștiga traiul vânzând iepurași în piață. Uneori cumpărau de la el copilași care vroiau un animăluț de companie, alteori alți vânători care vriau câte doi iepuri.
De fiecare dată când pleca la muncă prindea câteva zeci de urechiați. Nu auzise de nici un proverb și nici nu ar fi avut motiv. Ce să facă cu doar doi iepuri...?