Nimeni nu ştia la ce se gândea şi nici măcar nu îşi putea imagina. Era o fiinţă atât de complexă încât nici măcar nu ar fi îndrăznit să spere, fie doar şi pentru o clipă, că i-ar putea înţelege modul de gândire aşa că se rezumau la a se holba la el. El, fiinţă atât de complexă încât cei care îl priveau nu ar fi avut nici o şansă să îl înţeleagă, se uita pe fereastră. Era cald, era soare, era un cer al cărui albastru paşnic era pătat de nori albi, pufoşi şi cu forme care mai de care mai jucăuşe, erau păsărele ce cântau şi iarba ce creştea verde. O zi perfectă de admirat.
Pentru el totul era simplu. Detaşat de toţi şi de toate, îşi desfăta privirea cu peisajul mirific ce i se înfăţişa într-un mod atât de darnic. Parcă ziua aceea încerca să dea tot ce are mai bun special pentru el.
Simţeau şi ei asta. După câteva săptămâni de ploaie, ceaţă şi un frig ce îţi pătrundea pâna la oase, apăruse brusc o zi atât de perfectă. Se putea spune că era un miracol pe care nici măcar fata de la meteo nu şi-l putea explica. Între timp, el deschisese fereastră şi acum o vrăbiuţă îi ciripea voios în timp ce îi culegea firimiturile din palmă. El zâmbea iar ei îl priveau tăcuţi. Le era teamă să spună ceva, îşi controlau până şi respiraţia să nu cumva să fie prea zgomotoasă. Erau cuprinşi de solemnitatea momentului până în măduva oaselor, aceleaşi oase pătruse de frig până în acea zi. Exaltaţi şi parcă îmbătaţi de ceea ce vedeau şi de acţiunile lui, l-au privit extaziaţi cum pleacă de la fereastră. Cu paşi mici şi silenţioşi, l-au urmat cu toţii afară. Făra a da semne că i-ar observa, ca şi cum nici măcar nu ar fi fost acolo, el a călcat pe iarbă. Desigur, nu erau semne cu „Nu călcaţi pe iarbă” prin preajmă şi chiar dacă ar fi fost, nu ar fi avut nimeni curaj să îi spuna ceva. Doar era vorba despre el.
După ce a făcut câţiva paşi prin iarba proaspătă şi de-un verde atât de natural încât părea desprinsă dintr-un tablou de pictor renascentist, a îngenuncheat. Văzuse două pisicuţe şi un căteluş şi s-a oprit să se joace cu ei. Erau animale jigărite, pline de purici şi probabil fără prea multe zile de trăit dar nimeni nu a observat asta şi nimănui nu i-ar fi păsat de asta atâta timp cât el era cel ce se juca cu ele. Aşezaţi cu toţii pe margine, neavând curajul să calce pe aceeaşi iarbă pe care călcase şi el, nu ştiau ce să facă. Simţeau că nu puteau sta în picioare când el îngenunchease aşa că au îngenuncheat şi ei. Unii au ezitat puţin de teamă că îşi vor strica pantalonii cei buni de stofă dar chiar şi aşa… nu puteau rămâne în picioare. Nu în prezenţa lui.
A continuat să se joace cu pisicuţele şi căţeluşul timp de jumătate de oră timp în care toţi acei oameni s-au holbat tăcuţi la el, după care a dispărut la fel de brusc cum apăruse la acea fereastră, în acea dimineaţă frumoasă. Apoi a început să plouă iar mulţimea s-a răspândit, gonită de frig şi de picăturile de reci de ploaie.
A doua zi toate ziarele, toate televizoarele, toate posturile de radio, toate site-urile, toate vocile bărfitoare vuiau şi comentau vizita lui Dumnezeu pe Pământ. S-au făcut atât de multe speculaţii şi de presupuneri încât s-au întrecut toate recordurile de audienţă. A fost cea mai importantă zi din istoria omenirii şi toţi, absolut toţi, îşi vor aduce aminte de ziua în care Dumnezeu a coborât printre oameni.
De pisicuţe şi de căţeluş însă nu mai ştie nimeni nimic. Probabil că au murit după ploaia ce a urmat după plecarea Domnului.