*Miu! Miu*, îmi spune coana Mița, oprindu-mă din drum. O pisică de altfel practic inexistentă, grasă, leneșă și cuminte, răsare de fiecare dată în peisaj atunci când e castronul gol.
*Miu! Miu!*, îmi povestește grăsuna. Ceva incredibil s-a întâmplat, încearcă ea să îmi transmită în grai pisicesc. Castronul fermecat, cornul lor felin al abundenței, e acum gol! Cum s-a întâmplat asta e mister total, desigur. Cert e că nu mai e și e panică mare în jurul rotofeilor!
Dacă rechinii se strâng în jurul tău la primul semn de sânge, mâțele fac același lucru când te văd în zona castronului. Imediat răsar și restul, de pe te miri unde, povestind cu glăscioare la fel de îngrijorate că a dispărut mâncarea.
*Miu, miu, mai devreme erau boabe și acum au dispărut. Cum este posibil?*, îmi miorlăie toate.
Cu toată cacofonia, mesajul e clar și limpede! Mă îndrept spre debara, locul magic în care se ascunde sacul îndestulător, iar Mița mă urmează vioaie. Trebuie să se asigure că vin de acolo cu ce trebuie. Nu de alta, dar un servitor aerian ca mine, care permite castronului să se golească, este clar incompetent și are nevoie de o lăbuță fermă care să îl îndrume.
*E bun, are mâncarea în mână*, se convinge mâța și fuge înapoi spre masă.
După ce torn cu dificultate, încercând să nu vărs boabe peste pisicile îngrămădite în jurul oazei de fericire, privesc cu amuzament cum se disipează după doar câteva minute.
Te-ai aștepta ca după atâta dramă să se bată turcii la gura mâțelor. Da' de unde... Burtoase și sătule, stau doar cât să se asigure că e totul în regulă, după care se retrag la locurile lor de leneveală.
Totul e bun în univers. Cu castronul plin, e liniște și pace.