L-a cunoscut într-o vară, o vară veche, cum erau odată, fară călduri secetoase, fără praf şi miros de transpiraţie, ci vară cu miros de iarbă verde şi proaspăt tunsă şi răcoare de umbră de pom. El era mic şi prost, celălalt era mare şi prost. Diferenţa consta în tipul de prostie. Dacă cel mic era neştiutor, fraged la vârstă şi necopt la minte, aflat încă în acea perioadă a vieţii în care te agăţi pe cât mai poţi de credinţă în basme şi încerci să mănânci tot ce zboară, cel mare era mai mult naiv. Prostia sa era una infantilă, copilăroasă, imatură. Era în acelaşi timp ignoranţă şi refuz de a se adapta la societate, putând fi reprezentată de o pereche de ochelari de cal ce îl împiedicau să vadă tot ceea ce era important pentru unii: nu vedea banii, avantajele unui loc de muncă mai bun sau pur şi simplu toate acele lucruri pentru care se zbat oamenii. Nu îl interesau şi prin urmare nu ştia cum să le obţină. În acelaşi timp, nu vedea nici rostul memorării a tot soiul de date, cifre, şiruri de litere cu mai mult sau mai puţin sens, formule şi expresii. Nu vroia să ştie de ce plouă afară, din ce sunt formaţi norii şi care este formula chimică a picăturii de apă, se mulţumea doar să stea în ploaie, să privească către cer, clipind haotic şi iregulat încercând să evite stropii de apă ce îi veneau în ochi.
line Din multe puncte de vedere erau similari, din multe puncte de vedere erau diferiţi iar ceea ce îi unea era fraza „Eşti un prost!”, auzită de mult prea ori de la familie, cunoscuţi şi poate simpli trecători pe stradă, deranjaţi de vreun gest anume. Celui mic nu îi păsa însă de acest lucru. Era prea mic, mai putea încă să uite repede toate cuvintele urâte şi toată supărarea. Îi arătai un fluture frumos colorat şi alerga după el încercând să îl prindă până când i se uscau lacrimile pe obraji. Desigur, nu a reuşit niciodată îl prindă. Era prea stângaci şi prea fragil, nu avea agilitatea necesară şi, poate în mod paradoxal, nici acel tip de noroc supranumit prostesc, dar acest lucru nu îl împiedica să se bucure de actul în sine, de a alerga după un fluture frumos colorat, neavând nevoie să simtă şi satisfacţia capturii. În opinia lui, un fluture prins era un fluture după care nu mai putea alerga. La fel de mult şi de des alerga şi după minge, aceeaşi minge veche, tocită şi peticită, murdărită de iarbă şi noroi, uşoară şi elastică. Şi rotundă, dar asta se subînţelege.
Nici celui mare nu îi păsa. Era poate chiar mai copil decât cel mic. Şi se jucau împreună toată vara, zi de vară până’n seară, alergând după fluturi şi lovind mingea, aşezaţi pe iarbă, rezemaţi de un gard şi la umbra unui corcoduş. Nu aveau nevoie decât de apă, ce se găsea din abundenţă, rece şi limpede, pe la câte o pompă sau o ţâşnitoare.
Pe urmă începea şcoala.
Atât.