Când un beţiv vine şi spune că l-a văzut pe Ăl de Sus după puţin cam prea multă ţuică, e ceva normal, mai ales când acelaşi beţiv îi văzuse acum ceva vreme şi pe Michael Jackson şi Băsescu pe vremea când avea şuviţă. Când un alt doilea beţiv spune acelaşi lucru, e o coincidenţă. Dar când o face şi al treilea, după ce a băut în prealabil aceeaşi ţuică, produsă în ograda proprie a aceluiaşi individ, lumea începe să intre la idei. O fi sau nu miracol?
Nea Gheorghe, mândrul producător al ţuicii a privit iniţial lucrurile cu amuzament. Ştia el ce ţuică de ţuică îi ieşise… o asemenea bunătate de tărie nu mai reuşise să facă din ’74, pe când erau comuniştii la putere. Da’ când până şi Popa zice că a vorbit cu Atotputernicul, îţi dai seama că e rost de bănet. Acum, chiar şi ţăran fiind, să ştiţi că nea Gheorghe nu era prost deloc. Ca un soi de Moromete al zilelor noastre, îl ducea căpăţâna. Primul lucru pe care l-a făcut după ce Popa i-a confirmat miracolul a fost să trimită o scrisoare la Patriarthie, că ştia că aia se ocupă cu cele sfinte. Patriarhiştii, simţind că e rost de ţuică moca, au decis să trimită un sobor de vreo 20 de popi şi călugări. Băi, şi minunea s-a întâmplat. Cu excepţia unui călugăr nevrednic care precurvise în secret în tinereţile sale şi care nu a ajuns decât până la sfântu’ Petru, toţi popii şi călugării l-au văzut pe Dumnezeu. Au încercat să îl convingă pe nea Gheorghe să le dea o damigeană sau măcar o sticlă şi pentru Patriarh, dar acesta a refuzat, gândindu-se la butoiul de ţuică deja golit pe un sfert de prea mulţii credincioşi. Aşa că după vreo două zile a sosit şi prea-fericitul Daniil şi prea fericit fu şi acesta să îl vadă pe Dumnezeu, după doar câteva păhărele de ţuică. Fericit fu şi nea Gheorghe, decretat sfânt în viaţă, după alte două zile de teste ştiinţifico-bisericeşti efectuate de clerici asupra sfintei ţuicii.
Cu butoiul pe jumătate gol şi având confirmarea că ţuica sa fusese cumva binecuvântată de Doamne-Doamne, nea Gheorghe a decis să pună stop testelor şi să intre în afaceri. Simţind că îl apucase pe Dumnezeu de picior, şi-a botezat creaţia „Cracu’ Domnului” şi a scos-o la vânzare. Un milion gura de ţuică.
I s-a dus repede buhul şi după vreo săptămână sau cam aşa (o dată exactă nu putem oferi, ştiut fiind faptul ca alcoolul afecteaza clar trecerea timpului), s-a trezit cu alaiu’ de politicieni şi jurnalişti la uşă. Vedeţi voi, preşedintele se hotărâse că trebuie să se sacrifice pentru popor şi să încerce să intre în audienţă cu Dumnezeu, să îl roage să îl scape de criză. Om cu experienţă, avu’ nevoie de contravalorea în ţuică a câtorva duzine de pensii minime ca să acumuleze necesarul de alcool, după care se culcă pe prag, aşteptând ca odată cu mahmureala de a doua zi să vină şi cu nişte sfaturi dumnezeeşti. E drept, n-a mers din prima, fiind nevoie să revină pentru mai multe şedinţe că deh, nebănuite sunt căile Domnului şi trebuie să stai mult de vorbă cu el ca să pricepi ce vrea să spună.
Între timp, cu butoiul pe trei sferturi gol, nea Gheorghe se gândi că ar fi bine să îşi ducă afacerea şi peste hotare. Sau măcar să încerce. Se duse la vecinul Koa, un chinej din ăla cu ochii oblici, stabilit la ei în sat acum câţiva ani şi i-a oferit câteva paharele gratis, să vadă dacă şi ăsta se întâlneşte cu Buda, Bhuda, sau cum îl chema pe Dumnezeul lui, sau dacă tot cu al nostru se întâlneşte. Şi iluminat fu şi Koa… Iar Abdul, arab românizat şi tot din sat de la ei, îşi văzu şi el profetul. Mai mult chiar, le văzu şi pe cele 40 de cadâne virgine dar nu intrăm noi în astfel de detalii… Esenţial e că ţuica-i era sfântă la nivel universal.
Bine, era cât pe ce să îşi taie craca de sub picioare, Biserica nefiind de acord cu o asemenea blasfemie. Cine a mai auzit ca o ţuică creştină, binecuvântată chiar de Patriarh, să le permită unor necredincioşi să vadă alt Dumnezeu? Dar deja lui nea Gheorghe, acum Gheorghe Constantic, prosper şi respectabil om de afaceri i se, scuzaţi expresia, fâlfâia de popi. Purta deja tratative cu Vaticanul, Dalai-lama, musulmănimea şi alte câteva secto-culte faimoase. Împărţi astfel ultimii stropi de ţuică rămaşi pe fundul butoiului, după care îşi numără milioanele de dolari primite.
În timp ce lumea trecea printr-o veritabilă revoluţie spirituală, prinzând gustul ţuicii, nea Gheorghe prindea şi el gustul banilor şi afacerilor. Plus că aproape toţi banii i se duseseră pe mita unui inspector de la Uniune care vroia să măsoare E-urile din ţuică şi să verifice dacă a avut legitimaţie la cazan. Rămas astfel şi fără ţuică, şi fară bani, îşi încercă şi vinul. Şi să vezi a naibii chestie.. şi ăla tot sfinţit era. E drept, vinul nu e ţuică şi la Dumnezeu ajungeai mai rar, în marea majoritate a cazurilor întâlnindu-te mai mult cu îngeraşi şi sfântuleţi obscuri, dar mergea şi asta. Da’ n-a fost să fie căci, prinzând de veste, un musulman îmbrăcat în dinamită, aflat sub influenţa ţuicii sfinte şi ofticat de faptul că nu putea gusta vinul spurcat, îl aruncă pe nea Gheorghe şi beciul său în aer, într-un atentat terorist sinucigaş.
După această tragică şi nefericită întâmplare, alte băuturi sfinte nu s-au mai găsit, deşi mulţi s-au îmbogăţit producând ţuici sfinte contrafăcute. Legenda spune însă că, dacă bei destule pahare, spiritul lui nea Gheorghe ţi se va arăta şi îţi va dezvălui secretele sale…