Am fost azi la doctor să fac rost de o adeverinţă medicală, să mă pot înscrie la masterat. În plus, am zis să plătesc şi factura pentru curentul electric, dacă tot aveam drum prin centru. Şi mă duc la doctor, fac rost de adeverinţă şi mi se spune că mă costa 10 lei pe care trebuie să îi plătesc la casă. Scump, doamnă, scump, dincolo era mai gratis dar deh, m-au pus unii să schimb medicul de familie. În fine, mă duc eu să plătesc că 10 lei nu e o avere. Problema e că nu mai aveam mărunt deloc în casă. Cu excepţia unor monezi, nu mai aveam decât bancnote de 100 şi 50 de lei, pe-aia de 100 luând-o la mine, că factura la Electrica era de vreo 55 de lei. Îmi zice don’şoara asistentă că nu are să îmi dea rest. Ok, înţeleg, era cabinet medical, poate nu aveau la ora aia (11 fară ceva) să îmi dea restul. Tot trebuia să merg la Electrica, urma să primesc acolo rest, şi am întrebat dacă pot reveni mai târziu să plătesc. Au zis că pot, perfect, următoarea destinaţie: casieria Electrica. Ajung acolo, cică mă costă vreo 50 şi ceva de lei, scot bancnota de 100 de lei şi mă întreaba tipa dacă nu am 10 lei să îi dau, 5 lei, etc. "*Îmi pare rău, doamnă, nu mai am*", zic eu şi îi arat portofelul chel.
Vai, atât mi-a trebuit. Mi-a aruncat o privire din aia feroce de-am simţit că îmi îngheaţă sângele în vene şi a început să bombăne cum că îi iau eu tot măruntul, nedorind să înţeleagă că eu chiar nu aveam de unde să îi dau. Mi-a dat restul într-un final, cu atâta scârbă şi răutate încât mă gândesc că poate o fi blestemat bancnotele. Şi stau şi mă gândesc… nu e prima dată când trec prin aşa ceva.. oare oamenii ăştia, clasa nevertebrate încrengătura casieri, mă cred vreun măruntofil care păstrează acasa tot mărunţişul şi se excită la atingerea monedelor, sau cum? Ca un fel de Gollum, îmi păstrez bancnotele mici şi mărunţişul, le strâng la piept şi sâsâi macabru: "mai preşiăssssssssss". Pai chiar aşa, dom’le?
Se pune totuşi o problemă serioasă aici. De atâta amar de vreme mi-e frică să mă duc undeva cu bancnote mari, având încă sechele nevindecate din copilărie şi amintiri refulate cu vânzătoare acre, care mă bântuie în vis şi mă trezesc noaptea plin de sudoare şi urlând "DA’ N-AM MARUNT, TANTIIIIIIII!!!111"
Unde se duce măruntul nostru? Cine ni-l fură? Ce se întâmplă de nu are nimeni mărunt?
Încep să cred că totul este o conspiraţie de-a masonilor. Asemenea piticilor din South Park ce furau chiloţii oamenilor noaptea, la fel şi masonii vin şi ne uşurează de mărunt noaptea. Mi se pare plauzibil, că oricum, nici pe masoni nici pe piticii chiloţişti nu i-a văzut nimeni deci un sâmbure de adevăr trebuie să existe. O să ziceţi că exagerez, că bat câmpii, că sunt doar un alt conspiraţionist lunatic… ORLY, vă zic eu vouă, ridicând sprânceana. Poate că vi se pare că nu are avea nici un motiv dar vă înşelaţi amarnic…
Totul e o conspiraţie… o masivă, secretă şi malefică conspiraţie de a ne fura mărunţişul, într-o încercare mârşavă de a ne destabiliza economia. Dacă nu ar mai exista mărunt să primim rest, ar mai cumpăra oare cineva ceva? Ne-ar duce oare capul să cumpărăm chestii de fix 50 de lei, 100 de lei, 200 de lei? Vezi să nu… Fără mărunt, economia mondială s-ar duce de răpă, am fi cuprinşi de haos şi o nouă criză, mai aprigă decât asta recentă s-ar instaura. Şi exact asta urmăresc masonii…
Propun înfiinţarea unui Fond al Mărunţişului Internaţional (prescurtat FmI – Fî-Mîmic-I, pentru a nu se confunda cu FMI, Fondul Monetar Internaţional), care să manevreze cu grijă şi cu băgare de seamă tot mărunţişul din lume. Şi mai propun şi raţionalizarea măruntului. Fiecare om să primească lunar cate 2 monezi de 50 de bani, 7 monezi de 10 bani şi 5 de 5 bani, precum şi 5 bancnote de 5 lei şi 4 de 10 lei, pe care să le preţuiască ca pe ochii din cap şi să le folosească cu cumpătare. Altfel… ne paşte un viitor sumbru în care mătunţişul o să ajungă pe cale de dispariţie. Mă şi văd ducându-mi nepoţii la muzeu şi un ghid arâtându-le cu admiraţie şi emoţie în glas: "*aceasta este faimoasa moneda de 10 bani, aflată pe cale de dispariţie. Mai la stânga avem una de 50 de bani, la fel de rară. Sperăm să le facem să se împerecheze, poate se vor înmulţi. Iar aici, în dreapta, o bancnota de 1 leu, una dintre cele 5 rămase în lume*". Iar eu, mi-aş depăna amintirile şi le-aş povesti:
"*Ştiţi, când eram eu tânar, o vânzătoare trebuia să îmi dea 20 de bani restul iar eu, generos şi mărinimos, i-am spus într-un acces de grandomanie – Lăsaţi, doamnă, sunt doar 20 de bani, păstraţi-i dumneavoastră!*"
Iar nepoţii, de colo:
"*Minţi, tataie, n-ai văzut tu 20 de bani în libertate, ne crezi de-ăia micii, să ne iei cu vrăjeli din-astea?*"
Vreţi să ajungeţi aşa? Nu cred…
Puneţi-vă măruntul la păstrare de pe acum… cică murat se conservă cel mai bine.