Sprijinit în lopată, badea Gheorghe privea în depărtare. Cerul era limpede, fără urmă de nor iar el îl admira așa cum numai un țăran poate să o facă. Era semn de vreme bună.
Soarele nu se ridicase de mult, încă era parțial acoperit de cumeții înzăpeziți ai munților. Lucea puternic iar razele sale jucăușe erau reflectate în iarbă de stropi de rouă ce nu se evaporaseră încă. Păsărelele cântau pline de viață, țopâind voioase pe pajiște și pe crenguțe, în timp ce râul le acompania sonata susurând lin. Un scriitor ar fi numit asta un peisaj pitoresc. Badea Gheorghe îi spunea "dimineață".
În mijlocul muntelui se ajunge greu și trebuie să îți porți singur de grijă. Grădina nu se cultiva singură, animalele nu se hrăneau singure iar gospodăria avea nevoie și ea de o mână de om harnic. Mai mult, acum avea și alte guri de hrănit așa că reveni la lopata sa.
Tot nu pricepea care era povestea străinilor, dar nu se cuvenea să îi lase să moare de foame. Încercaseră ei să îi explice cum că avusese loc o furtună de soare. Într-adevăr, își amintea că soarele lucise mai ciudat acum ceva vreme, dar ce legătură avea?
Îi spuseseră că toate electro... că nu mai mergea lumina. Și asta observase, dar lampa cu gaz încă mergea iar noaptea oricum dormea dus, obosit după o zi de muncă. Tot ce înțelesese e că din cauza asta nu îi mai mergea tranzistorul, sau radioul, după cum îi spuneau străinii. E drept, îi lipsea muzica pe care o mai asculta uneori, dar de ce ar fi asta un motiv de panică?
Sfârșitul lumii... auzi la ei. Poate sfârșitul lunii. Zilele lui martie aproape intraseră în sac iar el încă mai avea destul de făcut. Vara se apropia cu pași repezi iar grădina nu era încă gata. Trebuia să muncească cu mai mult spor, să poată hrăni și străinii. Așa că se opinti cu forță în lopată și își continuă treaba, ignorând orice alte gânduri.
Pentru badea Gheorghe era o dimineață ca oricare alta.