Erau doi ce se luptau pentru centrul atențzziei, diferiți precum ziua și noaptea, fiecare reprezentând practic inversul celuilalt.
Primul era special. Nu din cale afară de special, unul la un miliard, un geniu care să apară doar o dată pe secol, dar suficient de special încât să fie cea mai interesantă persoană în majoritatea situațiilor.
Cel de-al doilea era banal și complet mediocru. Nu era nici măcar teribil la vreun capitol anume, cât să stârnească milă sau amuzament. “Comun” e cuvântul ce l-ar descrie cel mai bine.
De aici lucrurile devin interesante. Cel comun avea susținători care ar fi dorit să i se dea și acestuia o șansă și să ajungă, măcar pentru o clipă, în lumina reflectoarelor. Cei ca el nu erau niciodată băgați în seamă și erau mulți oameni comuni care îl vedeau ca pe un reprezentant al lor. Băgându-l pe el în față și sprijinindu-l, și-ar fi putut îndeplini propriile dorințe de afirmare și li s-ar fi confirmat că există o speranță și pentru cei banali.
Cel special avea și el un număr egal de fani. Interesul era de a promova excelența, nu mediocritatea. Susținătorii sai erau oameni care sperau la ceva mai bun, doreau un model, o sursă de inspirație și ceva la care să aspire. Nu erau interesați deloc de banalitate și nu considerau că ar fi “just” sau “echitabil” ca toată lumea să primească o șansă.
Ce nu au luat în calcul a fost că prin această confruntare omul comun a ajuns totuși în centrul atenției. Comparat cu omul special, ce e drept, dar fiind menționat și prezentat în mod egal. În mod paradoxal, acestei tabere i se îndeplinise dorința fără a i se îndeplini, de fapt, dorința.
Odată avute aceste 5 minute de pseudo-faimă, interesul s-a stins, atât pentru omul comun cat și pentru susținătorii săi. O victoriei ar fi fost ceva grozav dar țelul si-l atinseseră. Așa că au renunțat să mai insiste asupra subiectului.
În același timp, fără a avea un competitor alături de care să fie pus în balanță, omul special își pierduse și el din farmec. Era special, dar, dar nu era *specialul*.
La finalul zilei, fiecare și-a văzut de propria viață și au mers pe drumuri separate. Primul a continuat să se scalde în mediocritatea călduță, bucurându-se de momentele în care a fost popular, devenind el însuși puțin mai special. Puțin de tot, dar suficient cât sa îi pună un zâmbet pe buze.
Cel de-al doilea a rămas în continuare ieșit din comun, un câștigător la jocul vieții, dar iritat de faptul că a ajuns să fie comparat cu un om banal. Iritat puțin, puțin de tot, dar suficient cât sa îi șteargă zâmbetul de pe buze.
Doar susținătorii din ambele tabere nu aveau nici o expresie pe chip. Nimeni nu își dovedise supremația, nimeni nu pierduse. Au rămas indiferenți, așteptând următoarea confruntare...