Mi-am dorit să-mi pot pune o dorinţă care să se îndeplinească.
M-am concentrat atât de mult asupra doritului încât nu mi-am dat seama că nu am nici o dorinţă pe care să vreau să o îndeplinesc. Dar mi-am dat seama mult prea târziu de asta.
Pus în faţa imposibilului devenit realitate, şi a oportunităţii de mi se îndeplini unul dintre visele dorite cu ardoare, însă numai unul şi numai unul, am realizat că nu ştiu exact ce vreau, nu mă pot opri la nici una dintre multele dorinţe pe care le-aş putea avea.
Mi-am dat seama că nu îmi doresc nimic atât de mult încât să pot renunţa la posibilitatea de a putea avea şi alte lucruri, altfel de neprocurat sau de neatins.
Mi-am dat seama că îmi doresc atât de multe lucruri atât de mult, încât mi-e greu să aleg doar unul din ele, pentru că ar însemna să renunţ la restul.
Am întrebat duhul lămpii dacă îmi poate îndeplini dorinţa de a-mi avea toate dorinţele îndeplinite şi mi-a spus că nu. Pus în faţa acestei situaţii, am realizat că cea mai bună dorinţă pe care mi-aş putea-o pune este să nu am nici o dorinţă.
Şi mi-am dorit să nu-mi doresc nimic şi n-a trebuit să renunţ la nimic. N-am căpătat nimic tangibil, dar am căpătat pacea sufletească şi am realizat că dorinţele sunt de fapt un blestem, că te rod pe dinăuntru şi te consumă.
Mi-am dat seama abia mult mai târziu că nedorindu-mi nimic, aveam de fapt tot ce-mi doream şi că toate dorinţele mi se îndepliniseră şi-mi pusesem deci cea mai bună dorinţă.
S-a putut relaxa şi duhul cel magic.