"*Ne întâlnim din nou, domnule ecran alb!*"
Dușmanul meu, ecranul lipsit de litere, mă privește din spatele monitorului, cu pixeli goi. Lipsit de formă și substanță, mă întărâtă și îmi readuce aminte constant ca e mai presus de litere.
Să arunc caractere aleatorii nu ar avea nici un sens. Lipsa sa de conținut ar juca rol de scut și ar respinge orice fel de atac neinspirat. Nu, nu, nu, ecranul alb are nevoie de ceva interesant. Doar o bucățică ieșită din comun îi poate străpunge barierele.
Fac o fentă, mă prefac că mă dau bătut, schimb tab-ul, revin pe furiș și compun textul în Evernote. Ecranul alb rămâne pe fundal. Zâmbește metaforic, crede că a învins dar nu știe că i se pregătește ceva.
Literă dupa literă, cuvânt dupa cuvânt, propoziții, paragrafe, încep să contureze o idee și să formeze un plan de atac. Procesul e lent, mai o pană de inspirație, mai o mică pauza pentru a rafina o bucățică de text, dar lucrurile avansează fără orice urma de îndoială.
Cântărind din ochi "armata" obținută până acum, constat că rezultatele nu sunt suficient de satisfăcătoare. Sigur, compoziția literară în forma ei curentă l-ar putea înghenuchea, dar nu și răpune. Ecranul alb e puternic în felul său dar și orgolios. Iar mândria îl împiedică să se cedeze cu adevărat în fața unui lucru mărunt.
Conținut de umplutură, aruncat aiurea, nu i-ar frânge spiritul. Ar continua să fie un ecran alb, pângărit doar cu prostii. "*Mizilicuri*", ar crede toți cei ce l-ar vedea și ar ajunge la concluzia că acolo ar fi fost mai bun un ecran alb.
Dar când conținutul e inedit, lucrurile se schimbă. Caractere, termeni, fraze… devin detalii nesemnificative. Ecranul însuși dispare. Nu doar că nimeni nu se mai gândește la ecranul alb, originalul, dar nici măcar nu mai conștientizează existența oricărui fel de ecran.
Rămâne doar ideea. Iar ideea încolțește în mințile cititorilor și uneori dă roade. Roade la început firave dar care cresc în timp și odată ajunse la maturitate repornesc cruciada. O nouă idee, un nou ecran alb răpus.