Orice artist poate să confirme faptul că unul dintre cele mai înfricoșătoare lucruri îl reprezintă un ecran sau o coală albă.
E ca un vid ce trebuie să fie umplut iar conținutul se lasă așteptat, și se lasă, și se lasă... Uneori vine la timp, iar albul se umple treptat, iar alteori e umplut cu tâmpenii, cu măzgălituri, cu aberații. Scopul e ca albul să nu mai fie alb și atât de intimidant.
Pe de altă parte, un ecran alb poate reprezenta și un nou început, o pânză, o coală ce așteaptă să fie presărată cu o nouă capodoperă. Un alb atât de pur și de imaculat nu poate fi, în fond, pângărit cu orice prostie.
Privind astfel lucrurile, cea mai slabă poveste din lume este un ecran alb, reprezentând lipsa de inspirație și deci lipsa de conținut. E nulitatea absolută, un zero barat, un nimic mai prejos decât orice altceva. Un ecran alb e un nimic.
În același timp, un ecran alb poate fi și cea mai grozavă realizare a tuturor timpurilor. E ca o sămânță din care poate răsări un arbore măreț sau poate ca un pămaât roditor în care poate încolți acea sămânță. Fără acel ecran, pânză, coală albă, nici o idee nu poate fi expusă și valorificată.
Aș putea asemui ecranul alb cu clasicul pahar umplut pe jumătate. În funcție de persoana pe care o întrebi poate fi ori jumătate plin, ori jumătate gol. Devine brusc și ceva misterios. Privești albul și te întrebi... ce va ieși de data asta? Ceva bun, ceva rău, ceva mediocru? Va ieși măcar ceva?
Ar fi interesant un experiment în care să inviți o mie de oameni, să le dai o mie de pahare pe jumătate pline, să le arăți un tablou și să îi întrebi cum li se pare. Scopul ar fi, evident, în a vedea câți oameni văd nimicul și câți oameni văd potențialul.
Partea cu adevărat interesantă la acest experiment ar fi că, cel mai probabil, oamenii s-ar concentra asupra băuturii din pahar și ar trece cu vederea albul, confundându-l cu un alt tablou abstract sau, și mai grav, cu zugrăveala.