Vând fericire pe băţ.
E roz, pufoasă, ţi se lipeşte de mâini şi îţi încleştează buzele atunci când încerci să o guşti. E dulceagă şi ieftină iar izul ei de bâlci şi aroma de copilărie o fac să nu fie apreciată de gurmanzii fericirii.
Alături de mine cineva vinde aceeaşi fericire ambalată frumos, într-un staniol lucitor ce le ia ochii trecătorilor. E fericire de firmă, rafinată şi rezervată unei clientele selecte şi snoabe ce trece pe lângă ea, o cântăreşte atent în palmă, o priveşte stilat prin monoclu în timp ce aruncă şi câte o privire în scârbă şi cu coada ochiului către fericirea mea pe băţ.
În esenţă e aceeaşi fericire. E acelaşi amestec grotesc de iluzii şi speranţe deşarte, de visuri naive şi lipsă de contact cu realitatea. Diferenţa este că eu o vând pe băţ iar cel de lângă mine învelită frumos.
Şi tot în esenţă, nimeni nu cumpără de fapt fericire. Clienţii mei sunt cei dornici de a cumpăra ceva dar fără prea mulţi bani la dispoziţie recurg la mine şi la lipiciosul meu amalgam, iar clienţii lui cumpără de fapt ambalajul…
Un copil îşi scapă fericirea mea pe jos. Umplută de noroi, nu mai poate fi ingerată. Copilul ridică însă băţul şi zâmbeşte. Are ceea ce îl interesa de fapt. O bucată murdară de lemn, amintire imperisabilă a faptului că odată şi-a cumpărat fericire pe băţ. Iar fericirea… e mâncată de vrăbii şi linsă de câini în timp ce şobolanii molfăie ambalajele lăsate în urmă de clienţii celui de lângă mine.
La final apar şi pisicile. Avide de fericire, îmi miros mâinile ce duhnesc a aşa ceva şi năvălesc pe mine, sfâşiindu-mă feroce şi rozându-mi până şi ultimul oscior. Ridicându-mi-se sufletul la cer, ajung printre norişori pufoşi, aceiaşi nori din care se fac fericirea şi visele şi aceiaşi nori în care îşi fac îngerii nevoile. Măcar acum ştiu de unde vine mirosul…