Scriitorul şi foaia albă de hârtie din faţa sa se aflau în plin concurs de „care clipeşte primul pierde”. Evident, scriitorul nu avea nici o şansă, coala neavând posibilitatea de a clipi. Era însă un mod de trecere a timpului, în aşteptarea unei inspiraţii ce întârzia să vină. După a 30-a partidă pierdută la rând, scriitorul a realizat lipsa de productivitate a activităţii sale aşa că a pus în sfârşit mâna pe condei (de fapt un pix, condei sună însă mai artistic), dar nu pentru a scrie ceva. Nu, inspiraţia continua să se lase aşteptată. Desenă în schimb o pereche de ochi. Şi nişte gene. Şi un nas şi-o gură. Şi nişte urechi, să fie tabloul complet. Măzgăli grăbit şi o pereche grosolană de sprâncene şi transformă linia ce ţinea loc de gură într-un rânjet provocator.
În esenţă, lucrurile nu difereau cu nimic, foaia de hârtie tot nu avea cum să clipească, ochii ei fiind de formă. Cu toate acestea, scriitorul se putea autoimpulsiona cu iluzia unui adversar ce îi rânjea superior din coala de hârtie. Spre deosebire de inspiraţie, care continua să fie absentă, rezultatele acţiunii sale îşi făcură apariţia imediat, scriitorul nostru reuşind să îşi depăşească recordul de neclipit cu câteva zeci de secunde.
În esenţă, gestul său avu un oarecare succes, cauzând o evoluţie semnificativă a abilităţii sale de a rezista minute întregi fără a clipi. Practic, nu numai că mai pierdu încă vreo 5 partide din acest bizar concurs, dar iritarea sa creştea exponenţial cu fiecare nouă partidă pierdută. Simţea mai nou cum personajul din coală îl priveşte arogant şi îi face în ciudă.
„Grrr”, gârâi gârâicios scriitorul, vizibil ofuscat, stresat şi iritat. Apucă pentru a doua oară pseudocondeiul său şi pentru a doua oară o făcu în alte scopuri decât cel de a scrie ceva. Mânios, încărcăli un ochi al foi, încercând să îl facă să clipească. Fiind însă scriitor, aptitudinile sale de desenator erau aproape inexistente iar faptul că era nervos nu ajuta. Sfârşi prin a transforma vechii ochi în două sprânceneozille imense, a căror sprâncenozitate sprâncenoasă l-ar fi făcut până şi pe Bănel Nicoliţă să se simtă complexat. Dedesubtul acestor titanice, gargantueşti şi măreţe sprâncene, desenă în esenţă un ochi deschis şi unul care clipeşte. Practic, chiorî foaia de hârtie. Îi făcu şi un mustăţoi imens sub nas, să se asorteze cu giganticele, colosale sprâncene şi purcese să se întreacă din nou cu foaia de hârtie. Căştigă în sfârşit o partidă dar acest lucru nu numai că nu îl bucură, dar îl făcu să se simtă şi mai nervos. Nu existase nici un fel de competiţie de data aceasta şi ceva îl făcu să simtă că foaia de hârtie l-a lăsat să câştige din milă căci, deh, prea îl spulberase până atunci. Şi nu era nimic mai rău pentru un scriitor orgolios decât să primească mila unei foi de hârtie sprâncenate şi musteţate.
Se ridică enervat de la masă şi începu să se plimbe agitat prin cameră. Din când în când mai trăgea cu ochiul la foaia de hârtie ce-i zâmbea şugubăţ pe sub gigantica-i mustaţă. Într-un acces de violenţă scăpată de sub control, se repezi ca un zănatic la foaia de hârtie şi începu să o rupă în mii şi mii de bucăţele (exagerez, erau doar zeci şi zeci, dar nu sună la fel de artistic) după care se apucă să joace tontoriul pe bucăţile căzute pe podea. Se aşeză apoi pe scaun şi începu să îşi tragă sufletul… Atâţia nervi pentru o foaie de hârtie.
După ce răsuflare-i începu să se mai domolească, scoase o altă coală din top şi continuă să îşi aştepte inspiraţia. Între timp, de undeva din colţul camerei, o bucăţică de ochi de hârtie îl privea pe sub o bucăţică de sprânceană de hârtie. În esenţă, câştigase. Practic…