Undeva la colț de stradă zăcea un hoit. A aparut într-o dimineață și și-a făcut simțită prezența printr-un miros greu de ignorat. Primii care au mirosit neplăcutul iz au fost cei care plecau la munca. La întoarcere, căldura accelerase procesul de împuțire iar oamenii au constatat că problema nu dispăruse. Ceva trebuia totuși făcut. Mirosul era atât de puternic încât afecta un întreg colț de stradă. Oamenii priveau peste gard, strâmbau din nas și comentau stadiul în care a ajuns țara, societatea, guvernul. 2013 și hoiturile zac așa, pe stradă, în plin oraș civilizat…
S-a ținut dupa o zi o ședintă ad-hoc pentru a se dezbate așa cum trebuie situația. Cei care vociferau cel mai puternic erau cei care locuiau fix lângă el, cei din celalălt colț erau mai moderați iar cei din zona de mijloc oscilau între gălăgioși și rezervați, în funcție de cât de fine le erau simțurile. Consensul era că trebuia rezolvat cumva, părerile împărțite erau legate de soluție.
Cei care stăteau lângă hoit erau de părere că trebuie să îl ridice și sa îl îngroape ceilalți pentru că ei au avut deja mult de suferit. Așa traumatizați cum erau, nu ar fi putut fi în stare să o faca, se cădea deci ca cei care au fost mai feriți să se ofere voluntari, nu?
Cei care nu stăteau lângă el erau de părere că nu e problema lor. Sigur, ajungea și pe la ei mirosul, mai ales când bătea vântul, și sigur, nu era frumos să aibă o asemenea abominație în cartier, dar până la urmă era responsabilitatea celor care stăteau fix lângă hoit. Până la urmă, fiecare să își rezolvele problemele din dreptul curții, nu?
După aprinse dezbateri, un om mai cu școală a sugerat să se sune la primărie, propunere întâmpinată cu aplauze atât de cei care stăteau lângă hoit cât și de cei care stăteau deoparte. A urmat însă o altă perioadă de incertitudine: cum anunțăm primăria? Nu știa nimeni nici un număr de telefon, nici o adresă, nimic. A rămas ca până la urmă să se intereseze un vecin, bugetar, și să se reia ședința a doua zi.
A doua zi, dimineața, cei care plecau la munca au trecut cu greu prin zona afectată, cu batistele la nas. Începuseră să roiască și muștele prin zonă… Seara s-a reîntrunit adunarea și s-a descoperit că problema primăriei nu era chiar a primăriei. Unii ziceau că de fapt e treaba Sanepidului, alții ziceau de primarul care oricum promisese multe și nu făcuse nimic. Erau chiar și oameni care doreau să se sune la poliție. 112 era număr unic, până la urmă trebuia să vină cineva în stare să facă ceva. O poliție, un pompieri, o salvare, ceva…
Și s-a făcut și ziua a treia. Iarăși zi de muncă, iarăși batiste la nas. Hoitul începuse deja să devină una cu asfaltul. A venit în schimb cineva de la primărie, sesizat de un cetățean reactiv care s-a întâmplat să treacă din zonă. A fost asaltat de cetățeni care fie se plângeau că au copii mici și nu e bine, fie se scandalizau de întârzierea cu care s-a intervenit. Nu s-a făcut nimic până la urmă, se pare că era vorba de un veritabil focar de infecție.
În a patra zi a venit iarăși un oficial, de la direcția de sănătate de această dată. A venit la scurt timp după ce oamenii au trecut iarăși prin zidul de putoare în drumul zilnic spre muncă. S-a constatat că era groasă. Hoitul, în stadiu avansat de descompunere, părea a fi de pasăre… Cu gripa aviară nu e de glumit! S-a trasat un cerculeț cu creta, s-au pus niște semne și a rămas să vină o echipă și mai avizată! Între timp, copiii nu aveau voie să se joace cu hoitul și trebuiau să se spele pe mâini înainte să mănânce!
În a cincea zi a venit echipa de la boli infecțioase. Nu s-a putut face nici de această dată nimic pentru că între timp apăruse și un grup de protestatari de la o asociație pentru protecția animalelor. Hoitul părea a fi de câine! Sau de pisică! Care murise! Ori așa ceva nu se poate, sigur vreun om crud a abuzat un sărman animal! Trebuia descoperită cauza iar vinovatul pedepsit! Puțin a lipsit să se ia la bătaie echipa de medici cu gloata de protestatari. Chiar și mai puțin a lipsit ca vecinii din zonă să ia la bătaie ambele grupuri, nemulțumiti de faptul că hoitul a rămas în același loc! Așa ceva nu se poate, doar aveau copii mici!
În a șasea zi a venit și un echipaj de știri, să filmeze tot. A apărut și poliția. Interviuri au fost luate, declarații au fost făcute, amenzi s-au dat, proteste s-au făcut, dar hoitul tot acolo a rămas. Într-un fel a fost bine ca fiind sâmbătă nu s-au mai dus oamenii la muncă. Într-alt fel a fost rău pentru că rămânând acasă au trebuit să suporte mirosul.
Într-a șaptea zi, toți s-au odihnit, doar era duminică.
Într-a opta zi s-a strâns un grup și mai mare de protestatari și au plecat cu toții catre guvern. Au început să afișeze pancarte cu “Jos ‘sescu mafiotul/ A lăsat pe stradă hoitul!”. O parte din mulțime era nemulțumită de pensii, o alta de salarii, o alta de tratamentul aplicat câinilor maidanezi, o alta că era nemulțumită de lipsa culturii și prea multe manele, o alta care asculta prea multe manele și dorea să profite de proteste ca să arunce cu pietre în jandarmi. Între timp, hoitul puțea, hoitul puțea…
Într-a noua zi președintele a ieșit la balcon și a ținut un discurs în care anunța că a fost adoptată o hotărâre de urgență! Hoiturile tocmai fuseseră interzise prin lege.
Într-a zecea zi, mulțumiti că se mișcase în sfârșit ceva în țara asta, oamenii s-au întors la muncă. Țineau batistele la nas.