De când cu câinii de pază, oile deveniseră o pradă mult mai dificilă și odată cu raritatea acestora a crescut și apetitul lupilor pentru niște cărniță fragedă de ovină. Așa că nu va mira pe nimeni să audă că un lup a decis să își încerce norocul și a plecat la vânătoare de miei.
Era un lup ca oricare altul, cu colți ascuțiți, blana stufoasă și poftă de carne. Un singur lucru îl separa de restul semenilor săi: era un lup erudit. Citise destule fabule la viața lui ca să știe la ce să se aștepte. Ideea de a se infiltra în rândul prăzii sub o piele de oaie pica deci din start. Nici cea de a se deghiza în câine de paza nu avea nici o șansă de reușită. Un câine de pază nu apare din senin și gata, e primit la stâna. Dar asta nu înseamnă că nu avea nici o strategie.
Chicotind tot timpul machiavelic, lupul s-a îmbrăcat în haine de oaie după care și-a tras peste blana unui unchi decedat și a plecat spre turmă. Vedeți voi, lupul auzise de redundanță. Urmă să pretindă că este o *oaie* în piele de lup, rătăcită de turmă și forțată să recurgă la această degradantă strategie pentru a putea supraviețui.
Se și vedea primit cu brațele deschise, compătimit de oile naive și liber să se ospăteze din credulele creaturi odată cu lăsarea întunericului. Le putea simți deja gustul pe buze. Mmm...
-*Hei, uite un lup!*, își spuse vânătorul. În doar câteva secunde și-a dus arma la ochi, a țintit cu măiestrie și a pus capăt viselor lupului.
Mare i-a fost mirarea când s-a ales cu două blăni de lup și una de oaie, dar calul de dar nu se caută la dinți. Mai mult, se alesese și cu o poveste vânătorească de zile mari!
În timpul acesta oile pășteau. Proaste animale, nu știau să citească și cu siguranță nu auziseră de fabulele lui Esop. Știu doar să rumege.