Scris de Bogdan Bucur

Vocea lui Mircea era un amalgam de nervi, frustrare şi tristeţe. Încercă să se calmeze turnându-şi încă un rând de whisky. Nu a avut însă starea de spirit necesară pentru a-l da pe gât. În schimb, a rămas cu el în mână, privind în gol prin lichidul din pahar. Începu să agite încet paharul, continuând însă să privească fix în acelaşi punct. Parea a fi cu mintea într-un cu totul şi cu totul alt loc. Mihaela, dragostea lui, îl privea cu duioşie. Nici măcar nu îşi putea imagina ce e în sufletul lui. Fusese umilit, înfrânt… dintr-un politician distins ajunsese personaj de Cancan, de talia Elodiei, a Nikitei sau a lui Tolea. Şi totul din cauza nenorocitului de Băsescu.

Mihaela ştia la fel de bine ca şi Mircea că flacăra violet nu era un mit. E drept, nu era nici o abureală parapsihologică aşa cum se tot vehicula la “ştiri”. Nu, era ceva real. Sursele lui Mircea în confirmaseră că Băsescu intrase în posesia unei arme ruseşti foarte puternice, cu numele de cod “Flacăra Violet”, dar mai mult de atât nu reuşise să afle. Vântu încercase să îi divulge secretul ei în acea seară fatidică dar nu a reuşit decât să îi spună să aibă mare grijă în seara confruntării televizate. După aceea, întâlnirea le-a fost întreruptă brusc de oamenii preşedintelui.

Îşi aducea aminte cât de plin de energie şi speranţă era el acum doar câteva luni. Ajunsese preşedintele PSD, avea planuri reale pentru viitor, urma să schimbe lucrurile în bine… Eh, ce putea să facă?… Şirul gândurilor ei fu însă brusc întrerupt de o bufnitură seacă.

– “Mircea! Mircea! Eşti bine, Mircea? Ce ai? Mirceeeeeeeeeeaaaaaaaaaaaa!!!!!!”

Dar Mircea zăcea inconştient pe podea, fără să răspundă sau să dea vreun semn de viaţă. Infarct, după cum urmau să scrie medicii câteva ore mai târziu în certificatul de deces.

Trecuse deja o săptămână. Moartea lui Mircea Geoană nu mai era un subiect atât de senzaţional mai ales că Elena Udrea anunţase că este însărcinată, gurile rele punând isprava pe seama lui Traian. Nimeni nu mai era lângă mormânt în acea noapte, nici un coleg de partid nu venise să îşi arate durerea şi să fie văzut acolo, lucru ce ar fi dat bine în ochii votanţilor, nici un jurnalist nu mai dădea târcoale locului în căutarea unei ştiri bombă, iar paznicul… ei bine, paznicul dormea la acea oră, ca în fiecare noapte. Şi mai era şi o noapte fără lună, neagră precum fundul Iadului. Prin urmare, nimeni nu a observat mâna ce ieşea din mormântul lui Mircea, strâpungând pământul negru şi speriind o pisică ce se întâmpla să treacă prin zonă. În timp ce mâţa fugea înspăimântată, o creatură sinistra se ridica din morţi..

Să stabilim de pe acum un lucru: Mircea era mort şi mort a rămas. Acel… acel lucru ce îşi croia loc prin pământul ce îl acoperise până atunci nu era decât o masă inertă de carne putrezită, un cadavru umblător, mânat doar de setea de răzbunare a celui ce fusese odată Geoană, preşedinte al PSD şi candidat la preşedinţia României. Dorinţa de a-i face rău lui Băsescu îl anima şi îi dădea energia necesară de a-şi mişca hoitul. În mod ironic, celălalt motiv din spatele bizarei existenţe a zombie-ului Geoană era, în mod indirect, tot actualul preşedinte.

Când acceptase târgul propus de Putin de a testa “Flacăra Violet” pe Geoană, Traian nu ştia în ce rahat s-a băgat în realitate. Dispozitivul inventat de un savant nebun din rândurile fostului KGB putea induce anumite stări mentale subiecţilor. Traian scăpa de ameninţarea unui contracandidat carismatic, în persoana lui Mircea, Putin urma să aibă un om de încredere la cârma strategicei naţiuni româneşti, iar Mircea… Mircea nu ar fi ştiut niciodată ce s-a întâmplat în realitate. Flacăra Violet s-a dovedit însă a fi mai mult de atât: radiaţiile sale ultraviolete, combinate cu razele gamma, l-au otrăvit treptat pe Geoană şi i-au slăbit organismul în mod fatal. Paradoxal, acelaşi efect radioactiv care i-a cauzat moartea i-a oferit şi o a doua viaţă, dacă o putem numi astfel. Fără amintirea a ceea ce a fost odată, fără nici un sentiment în afară de o ură ce îi mistuia frântura de suflet rămasă, zombie-ul Geoană nu era decât o abominaţie, o ciudăţenie a naturii, un monstru… Dar acest monstru putea gândi. Chiar dacă într-un mod rudimentar și barbar, chiar dacă era mai mult un soi de reflex mai dezvoltat decât o gândire propriu-zisă, membrele-i pe cale de putrefacţie i se mişcau controlat, mânate de dorinţa de răzbunare. Încet, încet, bazându-se pe amintiri rămase în subconştientul său, adânc înfiripate în fiecare celulă a corpului său, defunctul Geonă începu să-şi târască picioarele către Palatul Cotroceni.

– “Hai că începe să ne meargă bine de tot, dom’ preşedinte. Am scăpat de Geoană, ultimul obstacol aflat în calea planului nostru, nimic nu ne mai poate opri de la a transforma România într-un nou regim comunist aflat, desigur, sub îndrumarea mamei Rusia", îi zise Boc preşedintelului, frecându-şi obsesiv mâinile, asemenea stereotipicilor acoliţi ai doctorilor malefici din filmele horror vechi.

Cufundat comod într-un fotoliu ce aducea a tron de rege, Băsescu medita la spusele lui Boc. Într-adevăr, ironică soarta României.. l-au votat pe el pentru a nu ajunge la putere “comuniştii” din PSD şi s-au ales în schimb cu un veritabil comunist. Hehehe, zâmbi cu subînţeles Băsescu pe sub mustaţa-i virtuală, nici nu ştiau ei ce îi aşteaptă. Tovarăşii Nikolaevici Guţă şi Danielov Diaconescu deja se aflau într-un stadiu avansat al procesului de spălare a creierilor populaţiei, “Flacăra violet”, atuul său oferit de Putin şi manevrat cu pricepere de tovarăşul Aliodor îi asigura protecţie împotriva oricărui adversar iar Geoană era deja istorie.

– “Stăpâne, îi întrerupse Elena Udrea şirul gândurilor, stăpâne Băsescu, avem un intrus în clădire!”

“Femeile astea…", gândi Băsescu. “De ce oare m-o fi deranjat pentru o asemenea problemă?", după care îi spuse, vizibil iritat:

– “Bun, tovarăşă Nuţi, şi de ce mă deranjezi pe mine din cauza asta? Gărzile ce păzesc? Doar îi plătesc cu o grămadă de bani.”

– “Păi… ştiţi, tovarăşe preşedinte… se pare că intrusul este Geoană..”

– “Cuuuuuuuuuuuuuuuum?” urlă Băsescu. “Cum poate fi Geonă? Doar e mort, l-am văzut cu ochii mei!”

Ridicându-se brusc din fotoliu, Traian fugi către camera de gardă. Îşi aruncă ochii pe monitor şi nu… nu îi veni să creadă: era chiar Geoană. E drept, arăta cam şifonat, mai curgea câte o râmă, câte un vierme din el, şi avea părul cam ciufulit, dar era Geoană, nu era nici o urmă de îndoială. După atâta vreme îşi ştia adversarul, l-ar fi putut recunoaşte oricând şi oriunde, chiar dacă ar fi fost deghizat sau chiar dacă ar fi fost aflat în spatele unui perete impenetrabil de plumb. Dacă ar fi făcut un concurs cu mama lui Geoană să vadă cine îl recunoaşte primul, Traian ar fi ieşit pe primele două locuri, iar maică’sa de-abia a treia. Dar cum se putea aşa ceva? Cum?

Ca un soi de tanc uman, Geoană trecea printre gărzi precum cuţitul încins prin unt! Gloanţele ce îl ciuruiau erau doar un fleac pentru el, bastoanele primite ricoşau din el ca şi cum s-ar fi lovit de un perete de beton, iar el zbam! cu un singur dos de palmă lipea câte şapte gărzi de perete! Şapte dintr-o lovitură!

În partea cealaltă a clădirii, Băsescu îşi rodea nervos unghiile văzând că nimic nu părea să aibă efect asupra inamicului său.

-"Aduceţi Flacăra Violet!", ordonă el.

Trupele SPP se mobilizară exemplar şi în doar câteva minute Aliodor stătea în faţa zombieului, cu dispozitivul în mână.

“Hasta la vista, Geoană!", rânji sinistru Aliodor, după care apăsă butonul de “Дом". O rază violet tâşni din armă direct către Mircea. Părea să aibă efect. Fiorosul zombie care masacra gărzile acum câteva momente devenise o masă de carne ce se zvârcolea spasmodic.

-"Geoană… furios…", scrâşni zombie-ul printre dinţi. “Nu vrei… vezi… Geonă furios… Geoană zdrobeşte!". Urlă supraomenesc, după care începu să se ridice. Hainele părură brusc să nu îl mai cuprindă şi să pleznească. Creştea, Geoană creştea într-un ritm alarmant, devenind tot mai mare, mai verde şi mai musculos până când Aliodor păru un simplu copil pe lângă. Iar raza… raza violet avea acum acelaşi afect asupra zombieului pe care l-ar fi avut un plici de muşte în faţa unui pitbull.

Se simţea aşa cum nu se mai simţise niciodată, nici măcar în acele clipe când crezuse că fusese preşedintele României. Se simţea puternic, se simţea încrezător în forţele proprii şi mai ales se simţea precum un King Kong de România, capabil să distrugă orice şi pe oricine. Nici măcar Tolea sau Nikita nu i-ar fi putut sta în cale, într-atât de puternic devenise. Se simţea… se simţea chiar mai tare decât Iliescu.

-"GEOANA ZDROBEŞTE!!!", urlă el şi ţâşni către camera preşedintelui, trecând prin pereţii groşi de beton de parcă ar fi fost din hârtie.

-"E groasă", îi zise Băsescu lui Boc. “În ritmul asta, vom fi omorâţi. Gărzile s-au dus, Flacăra Violet a mers din părţi…”

-"Ce ne facem, dom’ preşedinte?", întrebă Boc cu o voce plângăreaţă.

-"Avem o singură şansă! Trebuie să ne combinăm puterile, numai aşa îl putem învinge. Tovarăşe Emil, să efectuăm Maneaua Fuziunii!”

Dându-şi jos sacourile, Băsescu şi Boc începură să danseze din buric şi să arunce cu bani până când Geoană le apăru în faţă, demolând zidul din birou.

-"Acum!” ordonă Băsescu!

Cei doi se dădură atunci peste cap şi bătură palmele, moment în care o lumină orbitoare umplu încăperea. Preţ de câteva secunde, Geoană nu reuşi să vadă nimic, nici măcar pumnul primit în abdomen şi care l-a făcut să zboare 20 de metri în spate. Cel care îl lovise nu era nimeni altcineva decât SSJ Bocsescu, un luptător legendar, înzestrat atât cu înălţimea lui Boc şi chelia lui Băsescu, o forţă de temut în galaxie… politicianul perfect!

Încordându-şi muşhii proaspăt dobândiţi, SSJ Bocsescu îi făcu un semn Elenei Udrea, care se ascunsese după o canapea, să vină la el.

-"Elena, fă-ne şi nouă o poză să o punem pe hi5.. aaa… adică pe site-ul oficial al Guvernului, să vadă populaţia ce combo avem la conducere. Stai aşa, aşteaptă să mă duc la Geoană şi fă-mi poză când îl bat.”

Geoană însă nu avea de gând să fie tras în poză, nu aşa verde şi pe jumătate putrezit cum era acum. Se ridică brusc şi tâşni ca din pistol către Elena şi înşfăcând-o de mijloc sări cu ea prin fereastră şi dispăru în noapte.

-"Repede, către BocMobil!", grăi jumătatea bocească din Bocsescu. Boc, boc, boc, tropăi Super Sayajin-ul pe scări, îndreptându-se către Tico-ul blindat al premierului. Îl porni iute şi demară în trombă pe urmele zombie-ului. Să îl găsească nu a fost greu, picioarele verzi şi uriaşe ale acestuia lăsasera un nou set de gropi pe şoselele din Bucureşti. Între timp, Mircea se refugiase tocmai în vârful Intercontinentalului. Furia îl făcuse să devină tot mai mare şi mai verde, transformându-se într-un soi de King Kong eco-friendly. Elena Udrea părea acum cât o păpuşă Barbie în mâinile sale iar urletele barbarice pe care le scotea în timp ce se bătea cu mâna liberă în piept au ajutat la formarea unei mase de oameni în jurul hotelului. Proaspăt sosit, Bocsescu îşi croi cu greu drum prin mulţimea de curioşi şi încercă să vină cu un plan cu ajutorul căruia să iasă cu bine din această situaţie. Realiză repede că o luptă era riscantă. Printre oameni strânşi acolo se aflau probabil şi alegători de-ai săi pe care nu ar fi vrut să îi rănească. Nu avea decât o soluţie…

Înghiţându-şi orgoliul, Bocsescu scoase telefonul din buzunar:

-"Alo? Să trăiţi, tovarăşu’ Iliescu. Avem nevoie de dumneavoastră…”

Nu a durat mult ca Iliescu să ajungă. Coborând din elicopterul S.R.I., tovarăşul Iliescu înşfăcă un megafon de la unul dintre poliţişti şi urlă către Geoană:

-"Mircea! Ce caţi acolo? Dă-te jos imediat, nu ţi-e ruşine? Prostănacule!", se răţoi el la zombie.

-"Eu deştept!", urlă Geoană şi începu iar să se bată cu pumnul în piept.

-"Măi, animalule! Dă-te jos de acolo! Vrei să îl chem pe Vanghele să te disciplineze?”

La auzul numelui “Vanghelie” pe Mircea îl trecură fiorii. Dintre toţi membrii PSD, Marean era singurul de care se temea. Era şmecher, era bagabont, avea înţelepciunea străzii şi era tot ceea ce Mircea şi-ar fi dorit să fie. Dar aceste amintiri nu mai erau decât un simplu instinct animalic ce îi spunea zombie-ului că “Vanghelie” înseamnă pericol, creierul său intrase de mult într-un stadiu avansat de descompunere astfel încât nu putea să realizeze pe deplin primejdia ce-l păştea. Iliescu nu avu însă timp să îşi pună ameninţarea în practică pentru că situaţia luă o turnură cu totul şi cu totul neaşteptată. În spatele lui, ca prin magie, apăruse faimoasa vrăjitoare Flutura, a treisprezecea reîncarnare a Mamei Omida. Coborând de pe aspirator, această mătură modernă, Flutura aruncă pulbere de aur în aer şi începu să îl descânte pe Mircea:

-"Fugi Geoană blăstămate
Că te voi blăstăma
Miercurea şi vinerea
Mai cu foc dumineca
În sfânta bisărica
Cu tămâie te-oi tămâia
Cu catran te-oi cătrăni
De la Intercontinental te-oi dudui
Nu te întinde ca un şerpe
Nu te zbate ca un peşte
Te du în munţii cusuţii
Une’ Vanghele nu citeşte
Une’ deficitu’ creşte
Băsescu şuviţa nu împleteşte
Une’ Ponta nu toacă, Voicu nu latră
Guţă nu cântă
Vântu nu suflă
Acolo să te încuiezi
Să te ferechezi
Pleacă acuş imediat
Pe drumu neasfaltat
Fugi Geoană deocheatule
Fugi Geoană plesnitule
Fugi Geoană pocitule”

Cum Flutura era o veritabilă vrăjitoare, efectul descântecului nu se lăsă aşteptat. Ca trăznit de fulger, Geoană se prăbuşi de pe acoperişul Intercontinentalului precum o păpuşă de cârpă aruncată de pe balcon. Sufletul său chinuit îi părăsise finalmente trupul şi se îndrepta spre Ceruri. Însă nu plecă singur, o luă cu el şi pe Elena Udrea, acum un simplu boţ de carne, ce îşi găsise obsteşcul sfârşit împrăştiată pe betonul din faţa hotelului şi zdrobită de trupul gargantuan al zombie-ului. Un strigăt de durere îi părăsi pieptul lui Bocsescu:

-"Elenaaaaaaaaaaaaa! Nu!!!!!!!!!!! Nu pot trăi fără tine, aşteaptă-mă!”

Durerea ce îl cuprinse nu putea fi exprimată în cuvinte. Elena, scumpa sa Elena, nestemata lui blondă nu mai era. Adio nopţi fierbinţi la Cotroceni, adio jocuri de-a Bill Clinton și Monica Lewinsky… Adio… Adio!

“Nu mai plânge, Traiane, plânsul e de formă, Elena nu e moartă… Elena se transformă", îi susură alinător jumătatea bocică jumătăţii băsesciene. Dar Traian nu mai era acolo să-i răspundă, mintea sa tulbure nu se putea gândi decât la un singur lucru, o soluţie care poate, poate, i-ar fi readus-o pe Elena. Ştia ce era de făcut. Kamehamehizându-şi singur creierii, trupul lui Bocsescu se prăbuşi fără suflare alături de resturile iubitei sale, în timp ce mulţimea privea stupefiată oribila scenă.

Epilog

Undeva, departe, Crin Antonescu rânjea malefic, mulţumit de proaspetele sale succesuri:

-"Muhahaha, planul meu a funcţionat perfect! Aduceţi-mi sceptrul de dictator, România e în sfârşit a mea!", le ordonă el lacheilor săi.