După-amiază de sâmbătă descrisă în noaptea dintre duminică şi luni, dar cui îi pasă?
Îndreptându-mă către gară am observat mai multă agitaţie decât de obicei. Pustiul drum din pustiul orăşel cu înfăţişare de sat era populat de mai mult decât cei câţiva trecători ocazionali. Pe margine, oamenii stăteau gătiţi, aşteptând parcă ceva. Uitându-mă uimit la ei, am început să mă gândesc dacă e vreo sărbătoare sau cine ştie ce alt eveniment remarcabil.
Un grup de două fete, cărora căldura unei zile însorite de aprilie le-a permis să poarte pantaloni scurţi şi maieuri mulate, spărgeau seminţe rezemate de un gard. Le puteam zări discutând între ele, mişcându-şi buzele şi bârfind ceva, sau pe cineva, printre scuipături de coji.
Un alt grup de tineri îmbrăcaţi modern (a se citi „cocălăreşte”) aşteptau şi ei acel ceva. Liniştiţi şi calmi, le lipsea nebunia caracteristică, muzica din telefon şi discuţiile zgomotoase.
Lângă un bar, tentativă de terasă, un grup de bărbaţi aştepta solemn cu berile în mână. Nu comentau ultimul meci, nu râgâiau zgomotos, nu erau sub mese. Îmbrăcaţi elegant şi prezentabil, cu pantofi cu vârf ascuţit, cămăşi albe şi pantaloni de stofă peste care se revărsau burţile, aşteptau.
La o poartă, un grup de ţaţe, bătrâne şi ofilite aştepta şi el. Stăteau nemişcate în faţa casei, în hainele lor de drum, aşteptând acel moment care să le întrerupă vieţile monotone definite doar de o stare de amorţeală şi frică de o moarte iminentă.
Era o privelişte neobişnuită pentru acel pustiu drum din acel pustiu orăşel cu înfăţişare de sat. Nu ştiam ce se întâmplă şi nici nu mă interesa aşa că mi-am văzut de treabă. Cu căştile în urechi şi dor de casă, nu îmi păsa de nici un eveniment din nici un oraş mic. Şi observ deodată că dă mortul colţul. Pentru a doua oară, de data această la propriu.
Cu un alai condus de un tânar al cărui trening se asorta minunat cu pantofii de piele şi ocazia, ce purta în braţe o cruce, icoana, steag, chestie care se poartă la înmormântări, venea mortul.
Incitant, fascinant şi mirobolant, acest fastuos şi opulent eveniment se defăşura chiar sub ochii mei. În curând, tot oraşul urma să discute despre mort, despre cine a fost şi ce a făcut, despre cât se îngraşase preotul. Copiiii aşteptau hulpavi sporadicele momente în care se aruncau monede în aer, jinduind deja la nişte dulciuri sau poate nişte ţigări. Alţii care îşi amânaseră intenţionat mesele aşteptau cu un interes la fel de mare pomana. Ospăţul…
Era o zi mare în acel pustiu oraşel cu înfăţişare de sat al cărui pustiu drum nu mai era la fel de pustiu. Trecea mortu’
Pe partea cealaltă a străzii treceam eu fără să întorc capul.