A fost odată ca niciodată un motan care avea mănuși. O pereche roșie de mănuși, tricotate din fire de lână, croite perfect pe măsura lăbuțelor sale din față. Era mândru nevoie mare de ele și le purta oriunde ar fi mers. Nu le dădea niciodată jos, nici măcar când făcea baie.
Strict pentru motan, lucrurile mergeau cum nu se poate mai bine: mănușile arătau bine și îi țineau de cald la lăbuțe. Ce altceva ar mai fi putut cere? Pentru restul însă...
Cam în aceeași perioadă cu motanul a fost, tot ca niciodată, un grup de pisici geloase pe mănușile acestuia. Îl priveau cu ochi răi de fiecare dată când trecea înmănușat prin fața lor și îl acuzau ca l-ar fi copiat pe motanul încălțat.
Ce de invidie, ce de cuvinte urâte, ce de dorințe și rugăciuni în speranța că mănușile vor fi pierdute, distruse sau măcar pătate... Da, acele pisici nu erau deloc de treaba. Miau-miau-miau, miau-miau-miau, nu făcea nimic altceva în afară de a bârfi motanul și mănușile sale întreaga zi. Nici nu se punea problema să mai prindă și ele un șoarece, ceva.
Motanul nu știa aceste lucruri dar văzându-le cum se holbau adesea la el, mai ales în direcția mănușilor, s-a gândit că poate își doresc și ele o pereche. S-a dus spre ele cu gânduri pașnice, dispus să împărtășească cu ele secretul mănușilor sale dar nu a fost întampinat deloc într-un mod plăcut. L-au acuzat că vrea să se dea mare, l-au hâsâit și au plecat în goană, fugind în depărtare cu blana zburlită.
Pe motan l-a durut fix în mănuși. A ridicat din umeri, metaforic vorbind, pisicile nefiind capabile de un astfel de gest din simple limitări anatomice, după care a plecat spre treaba lui.
Și-a facut apoi și o perche de botoșei, tot roșii, tot croială din lână, un fulăraș similar iar din restul de material rămas, o mini-căciuliță, numai bine de pus în vârful cozii, pentru a o feri de frig.
Povestea nu are un final sau vreo morală. Nu are nici vreun sens anume. Singurul lucru concret e că a fost odată ca niciodată un motan care s-a îmbrăcat așa cum și-a dorit și un grup de mâțe invidioase.
Motanul a rămas în istorie doar pentru mănușile sale, restul accesoriilor nefiind mai mult decât o simplă notă de subsol, iar pisicile pentru gelozia lor. În rest, nu știe nimeni câți șoareci au prins.