Credea că lăsase depresiile în urmă dar fragmentele de întristare ce îi tulburau zilele din ce în ce mai des l-au pus pe gânduri. Poate că redevenea vechiul el. Credea că se schimbase definitiv însă acum începea să se îndoiască. Îi plăcea noua sa personalitate, noul său el. Pe de altă parte avea o ușoară senzație de “pește pe uscat” de care tot nu reușea să scape, senzație ce începuse să își facă simțită prezența încă de când începuse să se schimbe.
Vroia să rămâna cum era acum, dar poate că nu așa trebuia să fie… poate că adevăratul său el era cel vechi. Sau poate ca adevăratul său el era cel nou, cel care devenise acum.
Și-a adus aminte că în urmă cu câțiva ani frunzărise una din lucrările lui Cioran. Despre neajunsul de a te fi născut. O carte mult prea greu de înțeles pentru el la acea vârstă. Îi rămăsese însă un fragment în cap, un fragment ce îl ținuse treaz o noapte întreagă atunci.
Să spunem că ai în față un individ care îți repugnă. Îți repugnă atât de mult încât instinctul tău îți spune să îl pocnești. Dar te abții… ești un tip pacifist… nu recurgi la acte de violență. Însă care este adevărata ta reacție? Cine ești tu de fapt? Ești eul mânat de un instinct primordial de violență? Sau ești eul calm, ce se controlează?
Ești acel el calm, pentru că asta a fost reacția ta. Pentru că așa te-ai comportat. Dar nu ești oare acel el violent? Nu a fost oare aceea prima ta reacție? Cea adevărată? Cea naturală…?
S-a gândit mult la asta și acum și-a reamintit de acele frământări. Ca și atunci, stătea acum pe gânduri și reflecta la cine este el cu adevărat. Este cel care vrea să fie? Este cel care își impune să fie? Cine este el?
În timp ce gândurile sale se pierdeau prin labirintul creat de acea idee, afară a început să plouă. La început picura mărunt, cu stropi de ploaie de mărimea unui bob de grâu, după care acei stropi mărunți s-au transformat într-o furtună. Dar el nu observă fulgerele ce îi luminau camera, nu auzi tunetele puternice al căror răsunet cutremura cerul. Nu. El se gândea… Se gândea la el.
Afară continua să plouă iar el continua să încerce să afle cine este. Și cine era el de fapt? Era tot și nimic în același timp. Era acel el din secunda care s-a scurs, era acel el din secunda care se va scurge și era mai presus de toate acel el din secunda care se scurge. Precum o figură geometrică imposibil de conceput, cu un număr infinit de laturi și de dimensiuni… așa era el. Nu exista un el anume, un el bine-definit, un el clar și precis pe care să îl poată arăta cu degetul, pe care să îl poată atinge și despre care să spună cu mândrie și fermitate: Eu sunt!
Eu-urile sale erau asemenea unei infinități de sfere, în care toate sferele era simultan centrul în jurul căruia orbitau toate celelalte sfere. Era acel el care acum câteva luni era deprimat, era acel el care acum câteva zile era arogant, dar mai presus de toate era acel el care adormise cu capul pe birou.
Între timp, ploaia se oprise iar el începuse să viseze despre iepurași roz și pajiști albastre.