Când bardul a scris faimoasa poezie "*Cățeluș cu părul creț*", nu a luat în considerare impactul pe care îl va avea aceasta.
Cățelul care furase rața din coteț ar fi putut fi orice. Putea să aibă blana lungă sau scurtă, urechi ciulite sau pleoștite, să fie scund sau înalt, putea fi chiar și cățea în loc de câine. Însă "*Cățeaua cu blana deasă / Fură rața din coteț*" nu prea rimează, nu?
Când vine vorba de odihnă nu e nici un secret că vremea ploioasă e relaxantă și te adoarme. Cel mai bun somnifer e mirosul de ploaie și cel mai bun cântec de leagăn e cadența picăturilor de apă ce bat în geam. Nu ai cum să nu tragi către pat, către pernă, către pleoape închise, alunecând încet spre tărâmul viselor… E bine când afară plouă.
Primul paragraf ar fi trebuit să înceapă tot. Dar era un leneș fără pereche și nu a vrut să dea startul. Prea mult efort, prea multa bătaie de cap. De ce să își piardă el timpul cu introducerile? *Oricum e doar o formalitate*, gândea el, așa că îi pasă responsabilitatea celui de-al doilea paragraf.
Pe lângă plopii fără soț, adesea trecea lumea, iar toți trecătorii îl evocau pe Eminescu, lansându-se în discuții semi-culte despre poezie, romantism și ajungând chiar până la conspirații legate de moartea poetului.
Pestele mic și peștele mare s-au așezat la masa de negocieri. În camera se așternuse o tăcere de mormânt. Nici unul dintre ei nu vroia să fie cel care să o spargă, lucru care ar fi fost văzut ca o slăbiciune, dar nu aveau de ales. Unul dintre ei trebuia să își ia inimă în dinți și să pornească tratativele.
Legenda spune că ar fi existat odată un om atât de banal și de sec încât nu i s-a întamplat niciodată nimic interesant.
S-a născut într-o zi ca oricare altele, nici prea caldă, nici prea rece, alături de încă vreo câteva zeci de copii, într-un spital oarecare. Copilăria sa a fost lipsită de orice fel de întâmplări ieșite din comun: nu s-a cățărat prin pomi, nu și-a rupt nici un os, doar banelele răceli l-au afectat.
Culorile au vrut să își facă povestea lor, asemeni soarelui și lunei, asemeni animalelor, asemeni oamenilor... aproape oricine avea o poveste sau o legendă, cu excepția lor. Inadmisibil!
*Kant* era un nume care nu îi spunea mare lucru dar modul în care reacționau celelalte persoane la auzul sau și genul de oameni pe care îi văzuse folosindu-l, l-au făcut să înțeleagă că ar fi ceva de bine. Drept urmare, la fiecare conversație căuta orice prilej să menționeze că l-a citit pe Kant. Oamenii dădeau din cap aprobator, îl priveau parcă mai altfel, cu mai mult respect, de parcă ar fi crescut brusc în ochii lor.
*Durururu, durururu* se învârtea roata, rostogolindu-se pe drum agale.
Pătratul o privea cu jind. Și-ar fi dorit și el să fie la fel de grațios, să se miște la fel de fluid și să se poată plimba prin iarba și praf, la munte sau la deal, oriunde și-ar fi dorit inimioara sa, la fel ca roata.
Scriitorul avea o pălărie magică din care, asemeni unui scamator, scotea câte un bilețel cu un subiect interesant de fiecare dată când nu avea inspirație.
A fost odată ca niciodată un împărat care avea trei fii. Nimic surprinzător până aici, ar fi fost mai dubios dacă ar fi avut doar doi, trei era însă norma pentru împărați în acele vremuri. Asta sau nu aveau deloc și se chinuiau sa facă rost. Dar divaghez de la poveste.
Într-o bună zi, simțind că nu mai are aceeași forță și energie ca pe vremuri, ca îi tremura picioarele și că nu mai vede bine nici cu ochelarii, împăratul se hotărî să își cheme cei trei fii, pentru a-și decide urmașul. Sfârșitul îi era clar aproape și vroia să se duca fără griji.
Dupa ce mă trezesc dimineața pentru a merge la muncă, uneori mai greu, alteori mai ușor, dar niciodată cu chef, perna și colțul meu de pat reprezintă cel mai tentant lucru din lume.
Timpul poate fi prea mult sau prea puțin, se poate scurge prea repede sau prea lent, lucrurile pot avea loc prea târziu sau prea devreme și arareori totul e suficient, *la timp*.
A fost odată ca niciodată un motan care avea mănuși. O pereche roșie de mănuși, tricotate din fire de lână, croite perfect pe măsura lăbuțelor sale din față. Era mândru nevoie mare de ele și le purta oriunde ar fi mers. Nu le dădea niciodată jos, nici măcar când făcea baie.
Un cuvânt a decis într-o bună zi să dea o petrecere. Urma să fie o petrecere cum nu s-a mai pomenit, cu invitați din toate colțurile dicționarului, de la ac cel sarcastic, pana la zirconiu, cel cu cap lucios doar pe dinafară.
Uneori găsești un lucru atât de interesant încât îți atrage imediat atenția. Privindu-l cu jind, începi să te gândești cum ar fi să ai așa ceva și să îți faci planuri legate de ce ai face cu el… moment în care realizezi că nu are nici o utilitate practică.
Nu am norocul celor născuți în anul 2000, să îmi pot afla foarte ușor vârsta, iar 1987 nu e un numar foarte prietenos atunci când vrei să îl extragi din 20XX.
Lucrul acesta e un mare dezavantaj în copilarie, când e musai să știi cu certitudine câți ani ai.
Ziua frumoasă te îmbie să mergi pe jos și să te bucuri de ea. Soarele te trage de mânuță, îți arată cerul senin și îți propune să renunți la autobuz, tramvai, aglomerație, și să o iei în schimb *per pedes*.
Cântecul de jale ce se aude pe fundal, te atinge la sentimet mai adânc decât intenționa probabil autorul.
Prin fereastra lăsată deschisă pentru a intra aerul răcoros și curat de noapte, răzbat clandestin și ritmuri de manele. Cineva petrece, paradoxal, ascultând melodii suferinde.
Primul paragraf privea superior, își ținea mândru nasul pe sus și declara pompos: "*Eu sunt primul, eu deschid drumurile, fără mine nu ar putea exista nimic! Așa că închinați-vă în fața măreției mele! Daca eu nu am farmec, totul se oprește și cu cât sunt mai captivant, cu atât sunt mai multe șanse să fie băgate și restul paragrafelor în seamă!*"
A fost odată ca niciodată un munte înalt și semeț, acoperit de păduri dese, încununat de culmi înzăpezite, presărat cu flori de colț și animale sălbatice și împodobit cu pârâuri cristaline. Un munte de munte, destinație turistică și subiect de lecție la geografie! Avea tot ce își putea dori și totuși muntele nostru nu era mulțumit...
Dușmanul meu, ecranul lipsit de litere, mă privește din spatele monitorului, cu pixeli goi. Lipsit de formă și substanță, mă întărâtă și îmi readuce aminte constant ca e mai presus de litere.
La început n-a fost ideea iar scriitorul a început să o caute. Intâi și intâi a căutat pe birou, pe lânga el, sperând să fie undeva la îndemâna. A căutat cu un ochi atent și critic, eliminând orice urmă de non-idee sau ideiuță până când nu a mai rămas nimic.
Pentru omul de rând, fie el salariat sau elev, timpul ajunge să se masoare altfel.
Există în continuare noțiunile clasice de zi, minut, oră, secundă, an sau lună, însă sunt doar detalii. Din punct de vedere temporal, viața se măsoară în weekend-uri și în intervalul de timp dintre acestea.
Din oceanul Pacific, a ieșit un pește mare. La început lumea a tratat cu scepticism evenimentul, era prea greu de crezut.
Poate că fusese un pește mic dar nu s-a văzut bine. Sau poate că era “mare” doar în comparație cu restul. Sau poate că martorul fusese vreun bețiv care nu știa unde să pună piciorul fără să se rostogolească într-un șanț. Sigur trebuia să fie o eroare, mai ales că un pește mare nici nu ar încăpea printr-un loc din care ies doar peștii mici.
A fost odată ca niciodată un titlu atât de interesant, captivant, misterios, inteligent și ieșit din comun încât nu găsea nici o poveste de care să se lipească.
Orice artist poate să confirme faptul că unul dintre cele mai înfricoșătoare lucruri îl reprezintă un ecran sau o coală albă.
E ca un vid ce trebuie să fie umplut iar conținutul se lasă așteptat, și se lasă, și se lasă... Uneori vine la timp, iar albul se umple treptat, iar alteori e umplut cu tâmpenii, cu măzgălituri, cu aberații. Scopul e ca albul să nu mai fie alb și atât de intimidant.
Zăpada se depusese deja într-un strat gros pe pământ iar fulgii continuau să cadă din cer, fără a da semne că se vor opri. Vântul adia puțintel iar aerul rece completa perfect peisajul de iarnă. Zăpezii în sine nu îi păsa însă de peisaj și se mulțumea să existe și să fie. Nu se putea spune același lucru și despre restul universului.
“A fost odată ca niciodată” și atât. Fără împărați, moși și babe sau tineri isteți.
Dacă nu ar fi existat totuși niște oameni, cu nimic ieșiți din comun, nici măcar “a fost odată” nu și-ar fi avut rostul.
În acest timp, prin alte locuri erau tineri prinți, fete harnice sau flăcăi voinici din popor, ce treceau prin tot felul de aventuri, atât de minunate încât nu se putea să nu le povestești. Dar nu și aici. Oamenii nu aveau nici măcar dăunatori pentru recolte, darămite zmei, balauri sau căpcăuni.
A fost odată un rege măreț, stăpân peste nouă mări și noua țări. Singurul lucru mai presus de averea sa îi era curiozitatea.
Într-o bună zi, în timp ce stătea în balconul său regal, își admira împărăția și, scărpinându-se în barbă, își spuse că trebuie să fie foarte fericit pentru tot ce are. Dar… să fie oare el cel mai fericit om din lume? Să existe poate o altă făptură mai fericită decât el?
Suntem un neam cam molâu. Slăbănogi sau cu burtă, amarâţi, vai de capul nostru. Cu gene de roman civilizat, vegetăm în faţa televizoarelor şi suntem călcaţi în picioare de toţi. Picture this: cum ar fi fost dacă în loc de corcituri între romani şi daci, am fi rămas noi daci pur-sânge?
E roz, pufoasă, ţi se lipeşte de mâini şi îţi încleştează buzele atunci când încerci să o guşti. E dulceagă şi ieftină iar izul ei de bâlci şi aroma de copilărie o fac să nu fie apreciată de gurmanzii fericirii.
Aş vrea să fiu minutarul unui ceas, să număr minutele până în clipa în care o voi lua de la capăt. Să număr secundele până în clipa în care mă voi urni din loc.
Aş vrea să pot scrie lucruri banale despre lucruri banale. Pare uşor în aparenţă dar nu este aşa. În ziua de azi, oamenii, cititorii mai bine zis, au prostul obicei de a găsi înţelesuri ascunse acolo unde nu este cazul. Nu se pot rezuma la a citi un text, a-l aprecia şi atât.
Undeva la colț de stradă zăcea un hoit. A aparut într-o dimineață și și-a făcut simțită prezența printr-un miros greu de ignorat. Primii care au mirosit neplăcutul iz au fost cei care plecau la munca. La întoarcere, căldura accelerase procesul de împuțire iar oamenii au constatat că problema nu dispăruse. Ceva trebuia totuși făcut. Mirosul era atât de puternic încât afecta un întreg colț de stradă. Oamenii priveau peste gard, strâmbau din nas și comentau stadiul în care a ajuns țara, societatea, guvernul. 2013 și hoiturile zac așa, pe stradă, în plin oraș civilizat…
De fiecare dată când trecea pe lângă ea se simțea urmărit de ochii ei. Era propria lui Mona Lisa, o pictură veche dar ale cărei culori erau încă vii, rămasă în casă atunci când s-a mutat. Cei de dinaintea lui nu știau cine o pictase sau când. Tot ce i-au putut dezvălui era numele fetei din portret: Melinda.
Acele cuvinte ce se lăsau aşteptate erau acum departe-departe. Dar nu peste mări şi ţări, nu la vreo petrecere sau în vizită, ci pur şi simplu se aflau la casele lor, case care erau desigur departe-departe.
Plictisit de conturul său colţuros, pătratul a vrut să devin cerc. După o viaţă întreagă petrecută în unghiuri de 90 de grade şi linii frânte, ceva dinăuntrul său i-a şoptit că ar fi bine să îşi schimbe conturul cu un altul, mai fin, mai stilat şi mai neîntrerupt.
S-a înrădăcinat adânc în cultura noastră mitul care spune că un căţeluş cu părul creţ ar fi furat o raţă din coteţ. Deşi e un fapt nedovedit, se ignoră în mod evident prezumţia de nevinovăţie la care acesta are dreptul, iar copiii sunt îndoctrinaţi de mici că animalele canine cu părul creţ ar fi amatoare de raţe.
Întrebarea care se pune e goală, sau mai bine zis nu e. Fiecare primeşte o coală necompletată şi este rugat să îşi completeze întrebarea, fie ea existenţială, stupidă sau pur şi simplu curiozitate de moment.
Într-o zi bolovanul cel mic se hotărî să o ia la vale. Trăia în vârful dealului dintotdeauna, sau cel puţin de când îşi putea aminti, iar pietrele, vă rog să mă credeţi, au o memorie foarte bună. Şi chiar dacă teoretic era mulţumit de loc, fiind o zonă destul de selectă şi cu vedere bună, îl mai rodea curiozitatea de a afla ce se află în vale. Asta şi vântul, care îl facuse din bolovanul cel mare bolovanul cel mic. Sau poate că fusese tot curiozitatea, cine ştie. Oricum, pe zi ce trece devenea din ce în ce mai plictisit de vârful de deal în care era cocoţat şi cum ştia că într-o bună zi nu avea să mai fie bolovan ci doar o pietricică, hotărî să purceadă la drum.
Totul a început cu o domnişoară în tren. Se aşezase în faţa lui, „parcându-şi” imensul geamantan lângă scaun, în timp ce încerca să facă lor celorlalte bagaje. Ca un ins binecrescut, cu cei şapte ani de acasă şi încă vreo 16 de şcoală, se oferi să o ajute să urce voluminosul geamantan pe suportul de deasupra.
Broasca ţestoasă şi iepurele cu pălărie erau foarte buni şi foarte vechi prieteni. Erau atât de vechi încât se ştiau de pe vremea când iepurele nu purta pălărie. Căci el, faimosul iepure cu pălărie, unicul iepure cu pălărie, nu a purtat mereu una. Spre deosebire, în mod paradoxal, de broasca ţestoasă, ce se născuse cu basca în cap şi căruia nu îi adăugase totuşi nimeni acest… epitet.
E paradoxal cum atunci când eşti plictisit şi nu ai o ocupaţie descoperi activităţi de-a dreptul fascinante în mici acţiuni care, în altă situaţie, ar provoca fix o stare de plictiseală şi lipsă de ocupaţie. Nu e un cerc vicios, aşa cum ar părea, e doar una dintre minunile naturii.
Cică erau odată, în vremuri de demult apuse, pe când era T.V.A.-ul doar nouăşpe’ la sută iar acordul cu F.M.I. doar o centură de siguranţă, o babă şi un moşneag. Şi ambii bătrâni erau albi ca şoselele peste care n-au trecut utilajele de deszăpezire (ca şoselele punct, de fapt) şi posomorâţi până peste poate din cauză că n-aveau şi ei copii. Şi tare şi-ar mai fi dorit unul, căci se plictisiseră să stea toată ziua în casă şi să se uite la OTV, aşa că baba îl bătea în fiecare zi la cap pe moş să facă şi el rost de un copil. Doar văzuse atâtea reportaje care spuneau cum se vând copiii în România. Ce, moşul ei era mai bleg şi nu putea cumpăra şi el unul? Şi atât de mult l-a cicălit încât şi-a luat sărmanul lumea în cap şi a plecat să caute un copil pentru babă. Dar cum asta se întâmpla pe vremurile în care copiii erau făcuţi pentru alocaţie, nu a reuşit să găsească nici unul. Aşa că înşfăcă frumuşel un purceluş de lapte din curtea unui vecin şi-l duse acasă babei.
Părintele Georgel era un preot modern: 5% evlavie, 95% talent afaceristic. Mereu cu în pas în faţa colegilor săi de breaslă, fu primul care simţi în aer pericolul impozitelor şi taxelor de stat. Într-o societate civilă frământată de talk-show-uri, pensii tăiate şi moguli, cu un stat decis să impoziteze până şi vrăjitoarele, cuviosul Georgel simţi că nu mai e mult până când urma să vină rândul bisericii. Şi ca un adevărat deschizător de drumuri ce era, se hotărî să se pregătească din timp, pentru a se putea alinia cu succes la standardele europene şi, în acelaşi timp pentru a le face faţă cu succes inspectorilor fiscali.
Mi-am dorit să-mi pot pune o dorinţă care să se îndeplinească.
M-am concentrat atât de mult asupra doritului încât nu mi-am dat seama că nu am nici o dorinţă pe care să vreau să o îndeplinesc. Dar mi-am dat seama mult prea târziu de asta.
GiGi, pe numele său real Gigerone Bastragocea, e un dur modern.
Mai dolofan din fire, confundă combinaţia biceps/triceps, sau brandul după cum preferă el, cu braţele sale slăninoase, sau pectoralii obţinuţi cu trudă la sală cu straturile de grăsime de pe pieptul său (man boobs, sau bărbato-sânii). Prin urmare, adoră să îşi afişeze fizicul atletic (cel puţin în viziunea sa) prin intermediul maieurilor sau a tricourilor mulate şi făra mâneci.
Ras în cap, că aşa îi stă bine unui dur ca el, şi cu o pereche de ochelari de soare pe chelie, GiGi face legea în zona blocului A3. Fiind băiat bazat şi prieten la cataramă cu Cobra-ul local (a nu se confunda cu alţi Cobra, fiecare oraş din ţară are câte un “Cobra”), precum şi frate cu Sile Traficantu’, GiGi face cheta de fiecare dată când trece câte un şcolar prin faţa sa. Afacerist abil, oferă fiecărui copil şansa de a nu lua un pumn în freză pentru doar 1 RON! Asta sau le cere ţigări.
**A**oleu, ce zarvă mare! Ce să facem, cum să facem?
**A**riciul, albina şi abacul se certau de zor. Fiecare dorea să apară pe prima pagină a abecedarului.
Notă: acest “fic” a fost scris prin 2007, în cadrul secțiunii de Fan-Fiction a răposatului forum Manga-Anime, unde utilizatorii (adesea copilași de 10-14 ani) postau povestirile lor imaginate cu personaje din anime-uri faimoase.
Bate multe apropouri la fic-urile de pe atunci, în special la modul în care erau acestea redactate. Drept urmare sunt foarte multe *inside jokes* pe care le-au înțeles doar cei care au prins acea perioadă iar marea majoritate a greșelilor gramaticale sau de redactare sunt inteționate. Tot din același motiv acestui text nu i-am adăugat diacritice.
Nu îl recomand celor care nu cunosc subiectul.
Privind pe geam am zărit o stea. Era singură, singurică. Numai ea încerca, fară prea mult succes, să lumineze cerul nopţii. Am scos atunci capul pe fereastră, pentru a vedea dacă mai are sau nu şi alte surate. Şi nu avea.
"*Ce chestie*", gândii eu în gândul meu. O stea aşa lucitoare, singură pe cer, la ora două noaptea. Mai că te-ar duce cu gândul la imagini poetice. Mai ca ai începe să vezi steaua ca pe o metaforă şi mai ca ai începe să îi scrii poezii naive, kistchoase, şi în acelaşi timp, copilăreşti.
Când un beţiv vine şi spune că l-a văzut pe Ăl de Sus după puţin cam prea multă ţuică, e ceva normal, mai ales când acelaşi beţiv îi văzuse acum ceva vreme şi pe Michael Jackson şi Băsescu pe vremea când avea şuviţă. Când un alt doilea beţiv spune acelaşi lucru, e o coincidenţă. Dar când o face şi al treilea, după ce a băut în prealabil aceeaşi ţuică, produsă în ograda proprie a aceluiaşi individ, lumea începe să intre la idei. O fi sau nu miracol?
– "*M-a transformat într-un prostănac… am ajuns de râsul întregii ţări… a furat voturile după ce m-a atacat cu flacăra violet şi acum încearcă să mă lase şi fără funcţia de preşedinte al Senatului… şi cel mai rău e că nimeni nu mă crede…*"
Scriitorul şi foaia albă de hârtie din faţa sa se aflau în plin concurs de „care clipeşte primul pierde”. Evident, scriitorul nu avea nici o şansă, coala neavând posibilitatea de a clipi. Era însă un mod de trecere a timpului, în aşteptarea unei inspiraţii ce întârzia să vină. După a 30-a partidă pierdută la rând, scriitorul a realizat lipsa de productivitate a activităţii sale aşa că a pus în sfârşit mâna pe condei (de fapt un pix, condei sună însă mai artistic), dar nu pentru a scrie ceva. Nu, inspiraţia continua să se lase aşteptată. Desenă în schimb o pereche de ochi. Şi nişte gene. Şi un nas şi-o gură. Şi nişte urechi, să fie tabloul complet. Măzgăli grăbit şi o pereche grosolană de sprâncene şi transformă linia ce ţinea loc de gură într-un rânjet provocator.
Pagina precedentă
Pagina următoare