„Vreau să ningă, vreau să ningă”, se ruga picătura de ploaie, în timp ce se afla în picaj. Îşi dorea frig cu aceeaşi ardoare cu care îşi doreau plantele stropii de apă. Vroia temperaturi negative, să o facă să îngheţe şi să se metamorfozeze într-un fulg de nea, asemenea unei omizi transformate în fluture.
Azi o să vă vorbesc despre peştişorul roz cu aripi rabatabile făcea plaja pe plaja de pe Insula Peştişorilor. Se prăjea la soare şi freca menta într-un stil atât de magnific şi profesionist încăt menta începu să capate luciu şi să reflecte lumina soarelui. Începu să strălucească atât de tare încât îi atrase atenţia Peştişorului de Platină (cel de Aur era în concert cu Peştişorul de la Craiova). Ar fi dorit să îi sustragă menta Peştişorului Roz şi să o poată freca şi el, în tihna apartamentului său de la plaja, iar menta să strălucească şi mai tare… la final ar fi topit-o şi ar fi transformat-o în ghiuluri şi lănţoage. Oftând poetic, Peştişorul de Platină privi la manganul pe care îl frecase până atunci şi îi spuse: „Tu nu eşti mentă…”
Naruto se întorcea acasă de la antrenament. Era trist, ca de obicei… Nu avea prieteni, toţi îl urau şi îl credeau responsabil pentru distrugerea satului de acum câţiva ani. Se simea singur… atât de singur. Lânga el, iarba creştea precum dinţii de miel.
Obosit, cumpără nişte ramen de la un magazin ce tocmai se pregătea se închidă şi începu să urce scările spre camera sa. Scoase o linguriţă şi incepu să mănânce ramen cu mâna, pe întuneric… Era o atmosferă dezolantă şi tristă. Scoase un oftat adânc şi se îndreptă spre fereastră. Afară picăturile de ploie începuseră să lovească violent asfaltul.
Batman bin Suparman e un personaj real, care se bucură de avantajul de a avea cel mai mişto nume. E epic! Nimic pe lumea asta nu poate fi mai tare decât să te cheme Batman bin Suparman, poate doar să *fii* Batman sau Superman, deşi lucrul asta ar avea un dezavantaj (pe Batman nu-l cheamă şi Superman, şi nici pe Superman nu-l cheamă Batman aşa că pauză).
În lipsa unui cal pe bază de jăratec, Făt-Frumos Jr. al 257-lea trecea în revistă toate variantele posibile:
"*Maşina n-am, că n-a vrut să-mi ia tata.*
*Nici scuter n-a vrut să imi ia. Cică de-ăla au toţi golanii şi fac accidente cu el.*
*Nu m-aş duce nici pe jos, cum zicea mama, susţinând că face piciorul frumos. Nu pe bălţopezile astea.*
*De taxi n-am bani, ca-i scump al naibii… Hmm, grea decizie*", reflecta juniorul. Ultimul (adică ăl mai recent) dintr-un foarte lung şir de Feţi-Frumoşi, se afla la acel moment crucial din viaţă când un Făt-Frumos respectabil trebuia să plece în căutarea unei prinţese.
L-a cunoscut într-o vară, o vară veche, cum erau odată, fară călduri secetoase, fără praf şi miros de transpiraţie, ci vară cu miros de iarbă verde şi proaspăt tunsă şi răcoare de umbră de pom. El era mic şi prost, celălalt era mare şi prost. Diferenţa consta în tipul de prostie. Dacă cel mic era neştiutor, fraged la vârstă şi necopt la minte, aflat încă în acea perioadă a vieţii în care te agăţi pe cât mai poţi de credinţă în basme şi încerci să mănânci tot ce zboară, cel mare era mai mult naiv. Prostia sa era una infantilă, copilăroasă, imatură. Era în acelaşi timp ignoranţă şi refuz de a se adapta la societate, putând fi reprezentată de o pereche de ochelari de cal ce îl împiedicau să vadă tot ceea ce era important pentru unii: nu vedea banii, avantajele unui loc de muncă mai bun sau pur şi simplu toate acele lucruri pentru care se zbat oamenii. Nu îl interesau şi prin urmare nu ştia cum să le obţină. În acelaşi timp, nu vedea nici rostul memorării a tot soiul de date, cifre, şiruri de litere cu mai mult sau mai puţin sens, formule şi expresii. Nu vroia să ştie de ce plouă afară, din ce sunt formaţi norii şi care este formula chimică a picăturii de apă, se mulţumea doar să stea în ploaie, să privească către cer, clipind haotic şi iregulat încercând să evite stropii de apă ce îi veneau în ochi.
Tragedia familiei Grigore Teodosiu şi Grigore Marilena a început fără ca ei să ştie în ’86, în timpul exploziei de la Cernobâl, când Marilena încă îi purta în pântece pe tripleţii familiei Grigore. Copiii nu au părut a fi afectaţi de radiaţii la naştere, născându-se ca toţi copiii cu câte o perche de mâini, de ochi, de urechi, câte un nas şi-o gură (fiecare), precum şi cu toate dotările specifice unui mascul în stare de funcţionare. N-au fost nici retardaţi, crescând la fel ca nişte copii normali. Mai mult chiar, toţi au manifestat o predilecţie deosebită faţă de limba română. Nefericitul accident care a lovit familia Grigore a avut loc mult mai târziu, peste ani buni de zile, când familia nici măcar nu se aştepta.
De ceva vreme încoace Neculai tot auzea zgomote ciudate din podul casei. La început nu şi-a făcut cine ştie ce griji. Casa era veche, scândurile putrezite şi podul prăfuit fusese bântuit de şoareci şi şobolani de când se ştia el. Cine ştie, poate că îşi făcea veacul pe acolo vreo pisică şi mai dărma chestii. Oricum, nu era bai. Până într-o noapte în care s-a trezit cu un urlet spărgându-i timpanele, urlet ce venea desigur din pod. Un „bleargh” din ăla grohăit.
Din punctul lui de vedere, să fii eroul principal nu era tocmai o onoare. Din punctul de vedere al lui Mihai adică. Şi cine era acest Mihai? Era multe, dar cu siguranţă nu eroul principal al acestei poveşti.
M-am dus ieri la magazin să cumpăr nişte pâine. În faţa mea, postată în faţa aparatului de făcut cafea, o fetiţă de vreo 6-7 anişori, cu o bancnotă de 1 leu în mână.
-Ia zi, ce vrei tu? o întreabă vânzătoarea.
-Caiac, spune fetiţa cu o voce peltică dar simpatică.
Pe domnu’ profesor l-au chemat într-o zi să ţină o predică la biserică. Nu prea ştia ce să spună dar nici nu putea să refuze o ofertă venită din partea părintelui Teodosie, aşa că a acceptat.
Tragedia coşului de gunoi este că nu realizează că este un coş de gunoi. El doar stă acolo şi face ceea ce ştie el mai bine: stă. Cei care cred că nu asta ar ştii cel mai bine coşul de gunoi se înşeală amarnic. Nu e nici o filozofie să fii coş de gunoi, nu trebuie să faci nimic anume. E de ajuns să stai şi atât, chiar şi o găleată o poate face (sau uneori un om). Singura chestie e că trebuie totuşi să stai pe loc, e cam greu să nimereşti un coş de gunoi în mişcare, avem şi-aşa destule resturi pe asfalt şi trotuare.
Ca de obicei, a fost odată ca niciodată o fată cu miros de dulciuri. De ce mirosea a dulciuri nu spun, e mai bine să rămână un mister lăsat la imaginaţia fiecăruia. Spun însă că fata cu miros de dulciuri avea, în mod mai mult sau mai puţin normal un prieten uşor obsedat de mâncare. De fiecare dată când se întâlneau, băiatul stătea mai mult cu nasul în gâtul ei, îmbătându-se practic cu aroma ei de cofetărie.
Litera G de pe tastatura era certată cu vecina sa, H. De când fusese pătată cu grăsime de un deget soios de tastator neglijent, se simţea mai cu moţ şi mai lucioasă. Din acest motiv, H, sau Hortensia pe numele ei întreg, nu o putea suferi şi o tachina mereu spunându-i că e patată cu rahatul muştelor care au tras la untura de pe ea. Îi mai zicea şi că G vine de la grasă. Litera G, Gherghina, mai incultă, o făcea Hurvă şi atât, neştiind insulte care să înceapă cu litera H. Filica, litera F, vecina din stânga a Gherghinei încerca mereu să le împace dar fără nici un succes, ajungând chiar ţinta înjurăturilor ambelor litere atunci când spiritele erau prea încinse. În rest, celorlalte litere li se cam rupea de cearta celor două. T, sau Tălâmbache pentru prieteni, era chiar încântat. Fiind fix deasupra lor avea vedere perfectă la spectacol. E drept, acest pseudospectacol cu iz de OTV, reprezentat de mahalagismele de prost-gust pasate între G şi H, era destul de neinteresant, neridicându-se la nivelul unui Magda Ciumac vs. Tolea, Băsescu vs. opoziţie sau Gigi Becali vs. orice om cu creier, dar lui Tălâmbache nu i se spunea Tălâmbache fără nici un motiv. Ar fi putut admira două pietre rostogolindu-se cu acelaşi interes cu care urmăresc alţii cursele de formula 1. I se trăgea de la mult prea numeroasele burice de deget primite în cap, tastatorul având un veritabil fetiş pentru cuvintele ce conţineau acea literă de mai multe ori.
Am fost azi la doctor să fac rost de o adeverinţă medicală, să mă pot înscrie la masterat. În plus, am zis să plătesc şi factura pentru curentul electric, dacă tot aveam drum prin centru. Şi mă duc la doctor, fac rost de adeverinţă şi mi se spune că mă costa 10 lei pe care trebuie să îi plătesc la casă. Scump, doamnă, scump, dincolo era mai gratis dar deh, m-au pus unii să schimb medicul de familie. În fine, mă duc eu să plătesc că 10 lei nu e o avere. Problema e că nu mai aveam mărunt deloc în casă. Cu excepţia unor monezi, nu mai aveam decât bancnote de 100 şi 50 de lei, pe-aia de 100 luând-o la mine, că factura la Electrica era de vreo 55 de lei. Îmi zice don’şoara asistentă că nu are să îmi dea rest. Ok, înţeleg, era cabinet medical, poate nu aveau la ora aia (11 fară ceva) să îmi dea restul. Tot trebuia să merg la Electrica, urma să primesc acolo rest, şi am întrebat dacă pot reveni mai târziu să plătesc. Au zis că pot, perfect, următoarea destinaţie: casieria Electrica. Ajung acolo, cică mă costă vreo 50 şi ceva de lei, scot bancnota de 100 de lei şi mă întreaba tipa dacă nu am 10 lei să îi dau, 5 lei, etc. "*Îmi pare rău, doamnă, nu mai am*", zic eu şi îi arat portofelul chel.
Stătea acolo şi nu făcea nimic. Nici măcar nu umbrea pământul din cauza poziţiei sale. Reuşise, într-un mod poate accidental, poate intenţionat, să nu aleagă poziţia care îi permitea cel mai mult posibil să nu facă nimic. Nu deranja pe nimeni în primul rând, fapt ce era benefic pentru că odată deranjând pe cineva, nu numai că ar fi făcut ceva, dar şi reacţia celui deranjat ar fi putut determina o oarecare activitate din partea altcuiva. Plus că îi era lene să deranjeze pe cineva. În al doilea rând, mâncase şi băuse recent, îşi făcuse nevoile iar acum nu avea trebuinţă de nimic decât poate de aer, însă acela era mult şi la dispoziţia oricui. Ca să nu mai spun că modul său insesizabil de a respira îi conferea o aliură statuiască de nefăcător de nimic. Ceea ce şi era de altfel.
… iar lupul privea luna. Şi era senin cerul nopţii, şi nici un nor nu o acoperea şi din locul unde se afla el nici măcar o creangă răzleaţă de copac nu îi acoperea ei, lunii, splendoarea. Iar el, lupul, o privea fără să ştie de ce. Ar fi trebuit să vâneze ceva, să doarmă, să alerge sau să facă orice altceva. Îl aştepta haita, îl aştepta pădurea, îl aştepta viaţa de lup dar el stătea nemişcat, cuprins de vraja lunii.
Stăteam eu acum în pat şi mă gândeam că parcă a pierit romantismul din mine. Ar fi trebuit să dorm dar gândul asta nu-mi dădea pace. Eram şi eu mai siropos pe vremuri, scriam poezioare pline de epitete desprinse din romane cu Don Juani şi Casanova, şi analogii care fac fetele să exclame „vaaai”, să-şi ducă mâinile la piept şi să suspinde duios. Acum… am ajuns să spun lucrurilor verde în faţă. Eşti drăguţă. Eşti dulce. Eşti amuzantă. Eşti o persoană specială şi mă bucur că te-am cunoscut. Lucruri banale, răspândite şi la îndemână oricui, chiar dacă sincere şi din tot sufletul. Şi nu ştiu… parcă mi-ar fi plăcut să vin şi eu cu nişte chestii mai poetice, ca pe vremuri. M-a plesnit însă un gând destul de logic dacă stau acum bine să reflectez… nu e oare o tentativă penibilă de a vrăji o fată când o dai în abureli din astea ieftine? Acum, că unii sunt sinceri în sensul că ei chiar plac fata, că alţii dau cu porumbelu’ înainte, doar-doar o pica ceva, e altă poveste. Ce m-a uimit mai mult a fost alt lucru.
In pofida celor spuse mai devreme, nu avea de gând să se mişte de acolo. Continua să privească impasiv mulţimea ce îl înconjura şi nu făcea nimic, nu spunea nimic şi poate că nici nu gândea nimic.
Ca tot omul, vii şi tu acasă după-amiaza şi eşti mai obosit. Se întâmplă. Servici, facultate, şcoală, fotbal, frecat menta… de la caz la caz, ajungi la casă pe la orele 17 fară câteva minute. Ca tot omul, că doar n-om fi vreun soi de robocopi de oţel sau cyborgi peticiţi cu tinichea, nu suntem de fier şi ne mai ia somnu’. Se întâmplă. Că poate te-ai trezit devreme, ai avut o noapte albă, ai fost pisică într-o viaţă anterioară şi tragi la somn… de la caz la caz, vezi că trece puţin de 17 şi ţie ţi se închid ochii.
Iepuraşul Şleampăt şi Ursuleţul cel Şchiop se întorceau de la picnicul anual al personajelor de poveste. Obosiţi după atâta socializat cu Mickey Mouse, Winnie the Pooh şi alte ilustre personalităţi, şi profitând şi de faptul că erau încă în concediu, Iepuraşul Şleampăt trăgea cu sete fum după fum dintr-un trabuc gros de Havana iar Ursuleţul cel Şchip sugea cu poftă din sticla de Jack Daniels. Odată pe an puteau şi ei să se comporte după bunul lor plac şi încercau să profite de asta cât încă mai aveau timp.
Şi era noapte afară. Se făcea că acel cer întunecat nu era luminat de nici un fel de lună, fie ea plină sau doar un semicerc gălbejit şi amărât. Şi se mai făcea că singurul lucru care lumina strada era un bec chior, ce pâlpâia de parca era pe cale să îşi dea duhul în orice secundă. Şi se mai făcea şi că am început fraza cu „şi”, dar cui îi pasă?
Nimeni nu ştia la ce se gândea şi nici măcar nu îşi putea imagina. Era o fiinţă atât de complexă încât nici măcar nu ar fi îndrăznit să spere, fie doar şi pentru o clipă, că i-ar putea înţelege modul de gândire aşa că se rezumau la a se holba la el. El, fiinţă atât de complexă încât cei care îl priveau nu ar fi avut nici o şansă să îl înţeleagă, se uita pe fereastră. Era cald, era soare, era un cer al cărui albastru paşnic era pătat de nori albi, pufoşi şi cu forme care mai de care mai jucăuşe, erau păsărele ce cântau şi iarba ce creştea verde. O zi perfectă de admirat.
După-amiază de sâmbătă descrisă în noaptea dintre duminică şi luni, dar cui îi pasă?
Îndreptându-mă către gară am observat mai multă agitaţie decât de obicei. Pustiul drum din pustiul orăşel cu înfăţişare de sat era populat de mai mult decât cei câţiva trecători ocazionali. Pe margine, oamenii stăteau gătiţi, aşteptând parcă ceva. Uitându-mă uimit la ei, am început să mă gândesc dacă e vreo sărbătoare sau cine ştie ce alt eveniment remarcabil.
Stând drepţi e greu să judecăm pe măsură. Spatele încordat, pieptul la înaintare şi burta suptă, picioarele întinse, cu călcâiele lipite şi vârfurile uşor depărtate, toate acestea îţi întunecă puterea şi capacitatea de gândire. Dar când stai drept şi impunător, parcă nu mai e nevoie să şi judeci drept.
În prisma nefericitelor evenimente de la 30 martie 2009 când primarul micuţului oraş Tărăboaia (o fostă comună promovată recent) s-a îmbătat criţă şi a reuşit să îi rănească una dintre curci după ce s-a prăbuşit peste ea, Dumitru Ghe. Vasile a decis să pună capăt abuzurilor acestui veritabil tiran şi să înceapă un miting de protest în faţa primăriei. Cum primăria se afla însă destul de departe de mini-mall-ul S.C. Avioris S.R.L. şi de barul lui nea Titel, lumea nu prea trecea prin zonă aşa că iniţiativa sa nu s-a putut bucura de succesul scontat.
Era regele nimicului. Aşezat pe tronul său de carton, îşi veghea regatul, ţinând un sceptru de carton în mâna stângă şi scobindu-se în nas cu cea dreaptă. Doar era un rege, nu îşi putea permite un nas impur.
Pesimist, optimist, nu e mare diferenţa, sunt la fel de proşti. Că paharul e pe jumătate plin sau pe jumătate gol, chiar nu contează. Esenţialul este că ambii văd un pahar şi ambii văd aceeaşi canitate de lichid. Restul sunt detalii.
A fost odată ca niciodată un om lipsit de orice talent de scriitor. Din punct de vedere literar scria precum o cizmă, lucru ce nu ar trebui să mire pe nimeni dacă e să ţinem cont de faptul că era cizmar. Din punct de vedere neliterar scria cu pixul dar asta nu ne interesează.
Dacă toţi am avea aripi ar fi aglomeraţie mare în ceruri. Ar zburda cu toţii prin aer, s-ar lua la întrecere cu rândunicile iar unii, mai cu tupeu, ar plana uşor peste Porţile Raiului şi i-ar fura lui Dumnezeu din copac fructe ale cunoaşterii binelui şi răului iar Dumnezeu, prinzând de veste, i-ar alerga cu o mătură în mână, nereuşind să-i prindă.
"*Es egal unu pe doi sumă de la i la en din ics i, igrec i, ics i plus unu, igrec i plus unu…*" Aha… am înţeles… tot…
Prof stupid, curs insipid şi formule care au pentru mine la fel de mult sens ca… Stai, pauză, trebuie să auzi asta:
"*e suma triunghiurilor cu vârful în origine şi celelalte vârfuri pe laturi… aici de exemplu va fi cu plus şi aici veţi observa că vă dă cu minus…*" ne spune în timp ce eu îl privesc năuc, neînţelegând ce caut acolo.
Această poveste nu are loc în altă ţară, în altă lume, în alt univers. Personajele acestei poveşti nu au nume precum Michael, Gerald şi Anthony sau Akami, Myiabi şi Kiara. Nu sunt frumoase, nu au trăsături angelice, puteri magice sau orice altceva ieşit din comun. Aceasta poveste nu are un sfârşit fericit sau unul tragic, nu are un sfârşit spectaculos, nu are un complot construit cu grijă. Această poveste nu are un sfârşit.
Era doar o altă zi de toamnă. Nimic poetic la ea, nimic ieşit din comun. Strada era destul de pustie din cauza vântului rece, copacii erau ca în fiecare an, lipsiţi de metafore şi descrieri artistice, pur şi simplu copaci. Maşini comune, vechile Dacii, mai treceau din când în când pe stradă, dar o făceau într-un asemenea mod încât nu reuşeau să tulbure liniştea plictisitoare din jur, ci doar să o amplifice.
De ce a traversat găina strada? sau în forma sa mai faimoasă, *Why did the chicken cross the street?*
E o întrebare mai mult sau mai puțin retorică, pe seama căreia s-au scris multe tratate de filozofie și tot pe atâtea bancuri. Fiind o întrebare atât de importantă, nu putem recurge la strategia lui Gogu și să răspundem cu “De-aia!”. Nu, problema trebuie disecată cu atenție.
Ca toate poveștile mele aberante, și aceasta începe tot cu "*a fost odată*". În cazul de față a fost odată un "*Gog*". Fiind "*Gog*", îl chema în mod evident Gogu, nume predestinat și menit să stârneasca râsul. În ciuda numelui său, Gogu a fost însă ‘ntelectual și filozof de mic, având gânduri de o profunzime mai adâncă decât groapa săpată pentru veceul din fundul curții.
Cățelușul cu părul creț și piticul din ibric s-au întrunit într-un consiliu extraordinar al personajelor din poeziile infantile. Ar fi trebuit să fie mai mulți, dar pisica ce mâncase toată prăjiturica era la spital (toxiinfecție alimentară) iar restul erau captivi în grădina personală a lui Michael Jackson, unde erau folosiți pentru a momi copii mici. Așa că ședința a început doar cu cei doi, și anume cățelușul și piticul.
A fost odată ca niciodată un ceva. Un ceva mare, rotund şi roşu. Unii ar fi spus despre acest ceva că ar fi burta lui Moş Crăciun dar eu mă cam îndoiesc. E drept că burta Moşului e mare şi mai mult sau mai puţin rotundă dar roşie nu este. Alţii sugerau că ar fi vorba despre Burumbac, zeul rotund şi roşu al unei secte obscure despre care se scrisese odată într-un ziar de scandal dintr-un micuţ orăşel de provincie. Aiurea… Burumbac era de fapt pătrat însă înalţii preoţi ai sectei ţineau asta ascuns de lume. Tot ce se ştia despre acest ceva era că este mare, rotund şi roşu.
De când cu acea faimoasă reclamă, toate marmotele învelesc ciocolata în staniol. A trecut deja ceva vreme de când acel spot publicitar a fost lansat în lumea oamenilor, însă efectul său încă persistă. Și în ziua de azi marmotele continuă să învelească ciocolata în staniol. Și-au făcut de altfel propria lor fabrică unde produc faimoasa ciocolată “Marmoțica”, ciocolata învelită desigur în staniol de către marmote.
Cică a fost odată un tip. Spun “cică” pentru că nu se știe sigur. Nu scrie în nici o carte de istorie că a existat odată un tip, nu există nici un document străvechi scris cu pană de gâscă pe o coală gălbejită de hârtie, nu există nici măcar niște urme scrijelite c-un pietroi pe un perete de peșteră de un om de neanderthal, nu există nimic care să ateste că a exista vreodată un tip. Așa spun unii. Cine sunt aceia nu știu. Dar asta nu contează. Cert e ca cică ar fi fost un tip, și asta e de-ajuns pentru a pune bazele unei povești. Continuăm.
Credea că lăsase depresiile în urmă dar fragmentele de întristare ce îi tulburau zilele din ce în ce mai des l-au pus pe gânduri. Poate că redevenea vechiul el. Credea că se schimbase definitiv însă acum începea să se îndoiască. Îi plăcea noua sa personalitate, noul său el. Pe de altă parte avea o ușoară senzație de “pește pe uscat” de care tot nu reușea să scape, senzație ce începuse să își facă simțită prezența încă de când începuse să se schimbe.
Ana are mere. Nu ştim exact câte mere, ce soi, dacă sunt viermănoase sau nu, dar ştim sigur că le are. Nu ştim nici ce va face cu ele, dacă le va mânca, îşi va deschide o tarabă cu mere sau dacă le va folosi pe post de ţinte asemenea lui Wilhelm Tell. Ştim doar că le are.
A fost odată ca niciodată un ținut numit Puturești. Era un ținut atât de jalnic încât locuitorii săi ar fi vrut să-i spuna "*Plin de rahat*" dar nu li s-a dat voie.
El e Edi. În mod oficial este Dumitrescu Eduard Fabian, dar noi îi vom spune totuși Edi. Un puști obișnuit de 15 ani, 1.53 și 42 de kile. Are părul creț și poartă ochelari. Aș mai putea adăuga și faptul că poartă numărul 36 la pantofi sau că are o aluniță între a treia și a patra coastă din partea stângă dar nu cred că vă interesează.
Pagina precedentă