Doar în mod intenționat ai putea găsi o pasiune mai neinteresantă decât cea pentru un pahar și chiar și asa ar fi o veritabilă provocare. Dar straniu sau nu, lui asta îi plăcea iar hobby-ul său era paharul.
Nu era un pahar oarecare sau un pahar fictiv, fie el ipotetic, fie el metaforic. Era un pahar real, din sticlă, ușor elegant cu piciorul lui lung și subțire, forma alungită și sticla limpede. Zi de zi îl lustruia cu grijă, să nu cumva să se aștearnă praf peste el. Nu că ar fi fost posibil, ținând cont că îl ținea într-o vitrină bine închisă, dar îi făcea plăcere să îl țină în mână, să îi simtă forma în timp ce îl ștergea ușor cu cârpa moale, ca și cum l-ar fi mângâiat, cu gesturi lascive.
Culmea e că nu era nici băutor, ceea ce ar ar fi explicat, cel puțin parțial, acest comportament deviat de la norme. Nu consuma deloc alcool și chiar dacă ar fi făcut-o, cu siguranță nu și-ar fi folosit paharul.
Paharul îi era icoana. Puțin mai lipsea să se inchine la el, nici prin cap nu îi trecea să îl folosească vreodată. Dacă l-ar fi ciobit sau, mult mai rău, mai îngrozitor, mai inimaginabil… dacă l-ar fi spart? Nu, nu, paharul stătea bine acolo unde era.
Ca Sfântul Graal, ca un pocal de cleștir din basme, stătea neprihănit, neatins de buze, nescunfundat vreodată în lichid, ca o bijuterie a cărei singură menire este să fie admirată.
Bineînțeles că nimeni nu îl înțelegea. Sunt destui, mult prea mulți chiar, pasionați de pahar, dar nu la propriu. Sunt mulți pasionați de pahare în sine, colecționând cât mai multe modele posibile, dar atenția lor nu se resfrânge asupra unui singur pahar. Nu era nimeni ca el dar nici că-i păsa: avea o pasiune unică pentru un pahar unic. Orice altceva era irelevant.
Cum nu avea nici un interes bolnav, ci doar ciudat, nu era nici ostracizat din cauza hobby-ului său. Da, iubea în mod nefiresc un pahar, dar nu era un dezaxat care să chinuie animale sau care să aibă fetișuri dubioase. Puținii săi prietenii îi tolerau ciudățenia și, odată destrămat ineditul situației, încetaseră total să le pese de relația dintre el și pahar.
Nimeni nu știa însă care era explicația acestei obsesii. Părinții nu își aminteau nici un episod traumatizant din copilărie și nimeni din familia sa nu manifestase vreodată atracție pentru vreun obiect în mod special.
Au încercat să îl tragă de limbă, dar fără folos. Ridica din umeri de fiecare dată când era întrebat și, în mod bizar, nimeni nu îsi putea aduce aminte cu exactitate când și de unde a căpătat acel pahar. Era ca și cum ar fi apărut din neant. Dar cum nu arunca banii pe alte pahare, i-au tolerat la rândul lor nebunia. În fond, se putea și mai rău.
Când și-a dat obsteșcul sfârșit, l-au găsit prăbușit lângă o masă pe care trona faimosul său pahar. Îl lustruia, obicei devenit de mult parte din ritualul său zilnic, respectat cu sfințenie. Deși a dat semne că s-ar fi zbătut, în urma unui atac de cord, dărmând scaunul și o vază, paharul era neatins, ca și cum și în ultimele sale clipe ar fi avut grijă de el.
I l-au pus pe mormânt, lângă cruce, încastrat într-o mică vitrină cu gratii de metal. Doar el și cu paharul său, fără nici o noimă, fără nici o explicație, dar pe veci împreună.