Cățelușul cu părul creț și piticul din ibric s-au întrunit într-un consiliu extraordinar al personajelor din poeziile infantile. Ar fi trebuit să fie mai mulți, dar pisica ce mâncase toată prăjiturica era la spital (toxiinfecție alimentară) iar restul erau captivi în grădina personală a lui Michael Jackson, unde erau folosiți pentru a momi copii mici. Așa că ședința a început doar cu cei doi, și anume cățelușul și piticul.
Cel care a pus lucrurile în mișcare a fost piticul:
-“Poeziile noastre sunt mult prea infantile!” a spus el. “Copii de azi nu știu ce înseamnă poezia. Ar trebui să îi citească întâi pe marii critici literari, să citească volume de poezie și comentarii, să înțeleagă subtilitățile profunde ale acesteia.”
Cătelușul s-a arătat puțin contariat de idee. El era ceva mai greu de cap și nu înțelegea rostul schimbărilor și nu înțelegea nici toată această tevatură. Așa că piticul a încercat să îi explice:
-“Poeziile actuale sunt penibile. Sunt niște însăilari penibile de locuri comune, frământate într-un creuzet adolescentin, un univers limitat de imagini răsuflate, voit stănesciene, care bat la porțile infinitului și eșuează în derizoriu.”
Cățelușul i-a răspuns scurt:
-“Huh? Cine e Stănescianu ăsta? Că nu am auzit de el…”
Nu vă puteți imagina indignarea piticului la auzul acestor cuvinte. Pfff… un profan, ce să îi ceri. Așa că piticul a început să îi explice cățelușului despre poezie. I-a expus pe larg vastele sale cunoștinte poetice, i-a vorbit despre critici, i-a vorbit despre poeți, despre simplitate și complexitate, i-a expus o întreagă și personală teorie a brichetei. Dar cățelușul tot nu înțelegea nimic (era mai creț din fire).
-“Eu tot nu m-am prins care e faza. Cine e Stănescianu, ca eu nu am auzit de el și dacă nu am auzit de el, poezia mea trebuie să fie exact așa cum vreau eu”
Și mai indignat, piticul urlă la cățeluș:
-“INGORANȚA NU E O SCUZĂ! N-are nici o relevanță dacă ai citit sau nu Stănescu. E un curent care plutește inefabil în creierele tuturor poețașilor wannabe. Poezia nu poate fi scrisă de oricine. E nevoie de oareșce talent dar și de exterm de mult efort (transpirație, cam ca în sport).”
Cățelușul își scărpină părul cel creț, după care îi răspunse piticului:
-“Apropo de transpirație, ești sigur că ai facut baie într-un ibric? Că cam puți!”
Piticul pufăi atunci cu dispreț:
-“Ce să ceri de la un caine hoț. Ai uitat că te-au prins cu rața în gură? Acum îți dai aere de poet. În plus, pe ce se bazează afirmația ta generală legată de mirosul meu? Pe experiență, pe lectură, studiu aprofundat? M-ai mirosit cumva în profunzime?”, îi spuse el, uitând că vorbea cu un câine, câine ce avea un nas foarte fin în dotare, cadou de la Mama Natură.
-“Ete na!” i se răspunse. “Parcă tu oi fi cine știe ce mare brânză. Ețti doar un pitic atât de mic și nici măcar nu faci baie într-un ibric și împuți acuma camera!”
Liniște. Un scurt moment de publicitate îi oferă piticului răgazul necesar pentru a trage aer în piept. El era mai cult și mai educat, nu trebuia să se lase provocat de acel câine grobian. Avea niște standarde.
-“Să revenim la poezie, dragul meu! MĂI CĂȚELUȘULE, TU ÎNȚELEGI CĂ EȘTI PENIBIL ÎN VERSURI? CĂ CE CREZI TU CĂ DAI DREPT POEZIE SUNT IMAGINI DEJA EXPIRATE ȘI UTILIZATE PÂNĂ LA VOMĂ DE MII DE POEȚAȘI DE LICEU&NET. Cum poți să zici tu “Cățeluș cu părul creț/ fură rața din coteț!“. Ce sens ascuns au aceste versuri? Unde este profunzimea lor? Scuze, da chiar nu mă mai pot abține, cățelușule. Mi se pare că vorbesc cu pereții. Deci, profunzimile tale sunt niște suprafețe plate&plane. Nu te puteai exprima și tu mai poetic? De exemplu: “Făptură canină cu blana încârlionțată asemeni lânei unei oi de aur precum cea căutată de miticul Iason/Sustrage în mod fraudulos domestica și blânda rață din cotețul în care își face veacul“. Sau putem să ne gândim la perspectiva gospodarului. Gospodarul chair e un om, reacționează așa cum reacționăm cu toții. cu jumătați de măsură, cu ezitări, spre deosebire de cățeluș, care încearcă să ne prezinte un super erou cu un destin excepțional, în care nu mă regăsesc și pentru exprimarea căruia autorul alege o suită de imagini epuizate artistic. Nu ar suna mai simplu și mai verosimil “Ptiu, javra dracu/Iar furași, rața?”
Asaltat de tot felul de termeni pe care probabil că nu i-ar fi înțeles nici măcar cu dicționarul în față, cățelușul cedă. Acceptă ceea ce spunea piticul, acceptă că poezia sa nu e poezie. Insistă în schimb ca poezia să fie scrisă pe ciocolată, să aibă totuși un oarecare farmec.
-“Poezie, poezie/ Tre’ s-o scriem pe hârtie/ că de-ar fi pe ciocolată/ ar mânca-o lumea toată”, îi dădu piticul un contrargument.
Enervat, cățelușul îl mușcă de fund pe pitic după care plecă de la ședință. Încă mai avea jumătate de rață ascunsă de ochii lumii. Piticul rămase frustrat în cameră. Mic, neimportant, impotent, sărac și idiot. Era din cauză că murise americanul.