Ziua frumoasă te îmbie să mergi pe jos și să te bucuri de ea. Soarele te trage de mânuță, îți arată cerul senin și îți propune să renunți la autobuz, tramvai, aglomerație, și să o iei în schimb *per pedes*.
Aerul cald te învăluie, lumina de vară răzbate până la ore târzii și dacă mai adie și o boare plăcuta și răcoroasa, ai tot ce îți trebuie pentru a fi fericit.
Nimeni nu te grăbește, nici întunericul, nici frica de ploaie, nici frigul, nici vremea deprimantă, și o poți lua ușor pe jos, pas cu pas, metru cu metru, stație cu stație, până când ajungi acasă.
Se merge lent, relaxat, se admiră peisajul nu neapărat frumos cât interesant, observi lucruri noi la o viteză redusă, descoperi magazine pe care înainte nu le-ai sesizat, descoperi noi puncte de atracție, noi zone de vizitat.
Gândurile sunt doar ale tale și doar ale tale, ești liber să te gândești la ceea ce îți dorești, fără să fii bruiat de alte discuții, înghesuit într-o cutie pătrată, fără cale de evadare. Sau poți să fii tu și muzica, să mergi pe ritmuri melodioase, care să se asorteze cu starea ta de spirit.
Dimineața e altfel. Ești presat de timp. Trebuie să ajungi la muncă fără să întârzii, fără să fii udat, fără să te murdărești, fără să obosești prea tare. Ești constrâns să iei un autobuz, o mașina, ceva, de parcă universul ar conspira împotriva ta.
Dar nu și seara. Seara e invers, ți-ai terminat datoriile față de societate, cel puțin pentru ziua în curs, iar restul orelor îți aparțin și poți să faci ce vrei cu ele.
Sunt prețioase orele rămase. Pot fi sacrificate pe altarul transportului public sau pot fi investite în tine și în starea ta de bine.
Când iei totul în calcul și tragi linie, te alegi cu o dilemă: e oare plăcut să mergi pe jos sau e mult mai neplăcuta alternativa?