În satul bunicilor mei este un bloc stingher. Singurel într-o zonă plină de case, și cu doar un etaj, nu are nici măcar avantajul dimensiunilor. E un bloc anemic, rătăcit la sat.
Când era mic mi se parea însă că e culmea civilizației. Într-o zonă cu vaci și oi, găini și rațe, iarbă și cer senin, era și un bloc modern. Iar blocul însemna apa care să nu fie scoasă din fântână, căldură pentru care să nu fii nevoit să tai lemnele și, cel mai important, televiziune din cablu. Locatarii blocului mi se pareau astfel un soi de nobilime iar blocul însăși un castel.
Tânjind de fapt la prietenii și la viața de acasă, priveam tot timpul cu ochi geloși la blocul de la țară. Ce norocoși trebuiau să fie acei oameni de acolo...
Acum însă mă deprimă. Blocul e mic și rahitic, ca un pește pe uscat nu e deloc în elementul său. Nu mai e castelul de la sat ci e un lagăr. Locatarii nu mai sunt boieri priviliegiați, ci niște amărâți condamnați să fie singurii locuitori ai unei cutii de chibrituri într-o zonă în care până și cel mai amărât om are o căsuță și un teren ce îi permite să cultive legume și să crească animale.
Un proverb din popor spune că se întoarce roata. Dar uneori roata rămâne pe loc și tu ești cel care se sucește în jurul ei.