Un cuvânt a decis într-o bună zi să dea o petrecere. Urma să fie o petrecere cum nu s-a mai pomenit, cu invitați din toate colțurile dicționarului, de la ac cel sarcastic, pana la zirconiu, cel cu cap lucios doar pe dinafară.
Le-a trimis tuturor cate o invitație, ba prin poștă, ba prin email, ba prin telefon, în funcție de specificul fiecăruia. Unor cuvinte mai exotice le-a trimis chiar invitația prin porumbei călători sau semnale de fum. De fapt, invitația cuvântului “exotic” a sosit adusă de mare, într-o sticlă cu dop de plută.
A cumpărat tot ce era de trebuință, de la mâncăruri și băuturi, până la jocuri de societate: câteva cutii de Scrabble și multe foi de hârtie și creioane, pentru cât mai multe partide de Spânzuratoarea.
Într-atât de uimitoare și de spectaculoasă se anunța petrecerea, din cale afară de nemaivazută și nemaicitită, încât clar, clar urma să intre în analele istoriei cuvintelor din toată lumea. Îi trebuia deci un nume, ca să fie mai ușor de reținut. Doar "petrecerea din 3 mai, 2015", nu spune mare lucru, nu?
A stat cuvântul pe gânduri mult și bine, s-a sfătuit și cu “întelept” dar și “inovativ” sau “inspirat” și până la urmă a decis ca petrecerea urma să le reprezinte pe ele, cuvintele. Nu putea fi numită "*Petrecerea cuvintelor*" din cauză ca tot meritul i-ar fi revenit rudei sale, cuvântul “cuvintele”, care nu era un tip foarte de treabă: era cam înfumurat, credea ca valorează cât mai multe cuvinte și, între noi fie vorba, era și gras cât vreo 3 sau 4 termeni din dicționar.
Nu, petrecerea nu putea să aibă un nume care să gâdile orgoliul vreunuia dintre invitați, nici măcar pe al organizatorului, așa ca s-a ajuns la o soluție de compromis: urma să se cheme “Petrecerea cuvânturilor". Simplu, reprezentativ și, în același timp, cu o denumire abstractă.
Zis și făcut! A tipărit pliante și afișe cu acest nume, a trimis chiar și declarații de presă iar în ziua respectivă a așteptat cu sufletul la gură să îi vină invitații. Și a așteptat o oră, două, trei... pierduse orice speranță când soneria sună salvator, cu un clinchet dătător de speranță!
Cuvântul nostru s-a reprezit la ușă, gândindu-se că probabil a fost vreo problemă în trafic, accident de tramvai sau schimbare de borduri, și acum urmau să îi vină buluc invitații. Deschise ușa și... ce să vezi: la ușă era... era... o... chestie? Era ca un mutant, cu 3 ochi și un braț lipsă, plus un număr impar de degete.
-Salut! Eu sunt "Cuvânturilor"! s-a recomandat necunoscutul. Am auzit că vrei să dai o petrecere în onoarea mea! Îți mulțumesc din tot sufletul! Știi, noi, cuvintele pocite, nu prea suntem agreeate. Suntem gonite de peste tot, suntem numite agramate, inculte, lumea ne pătează cu cerneală roșie, ne pune pe Facebook și râde de noi... Nimeni nu înțelege că în sufletele noastre suntem tot cuvinte...
Se apucă să îmbrățiseze cuvântul, care rămăsese fără cuvinte, după care le făcu semn prietenilor săi să intre:
-Haideți, băieți! Suntem în sfârșit acasă!
Și-au intrat toți, "comfort", "ruxac", "complect", și restul, cu sau fără cratimă, până când n-a mai rămas decât niciunul. Iar după o petrecere ca-n bazme, au plecat cu toții acasă, lăsându-l pe sărmanul cuvânt să strângă resturile.
Un lucru aprecia însă la oaspeții săi: avură bun simț și nu i-au furat nimic, astfel încât la final rămăsese cu casa intactă. Mai mult chiar, cuvântu-l se pomeni și cu o cratimă în plus, asemeni unui tatuaj făcut la beție, menit să îi aducă aminte pentru restul vieții de acea noapte de pomină.