„Vreau să ningă, vreau să ningă”, se ruga picătura de ploaie, în timp ce se afla în picaj. Îşi dorea frig cu aceeaşi ardoare cu care îşi doreau plantele stropii de apă. Vroia temperaturi negative, să o facă să îngheţe şi să se metamorfozeze într-un fulg de nea, asemenea unei omizi transformate în fluture.
Nu-i plăcea forma ei actuală. Era moale, deprimată şi deprimantă căci în esenţă singura diferenţă dintre ea şi o lacrimă era nivelul de salinitate, şi nu vroia să sfârşească pe post de hrană pentru plante. Măcar de-ar fi ştiut sigur că n-aterizează pe vreo buruiană sau, mai rău chiar, că se va sparge inutil pe asfalt.
Ca picătură de ploaie nu ai prea multe variante de viitor. Nu poţi să te faci beţiv sau aviator, doctor sau muncitor pe şantier, nu poţi să te arunci de pe fereastră ca într-un fel de tenativă de a-ţi dat reset. Te mulţumeşti cu ce ai. Lipsit de mamă şi de tată, te formezi undeva într-un nor şi asemeni unui pilot kamikaze eşti expediat din ceruri cu direcţia „în jos”, lipsit de paraşută şi având ca unic scop contactul cu solul.
Cele mai norocoase picături aterizează pe vreo petală de trandafir şi se strivesc romantic de cea mai frumoasă floare, ca un fel de natură făcând dragoste cu natura, şi pot considera că au o soartă poetică. Trandafir şi ploaie, două motive literare din care cu siguranţă scoţi măcar câteva rânduri de un gust, ce-i drept, îndoielnic.
Cele mai puţin norocoase, tot norocoase, dar mai puţin decât primele, aterizează şi ele pe vreun ogor sau o plantaţie şi se pot consola astfel cu gândul că au făcut ceva util cu viaţa lor.
Cele mai puţin norocoase, în sensul mai larg răspândit al expresiei, se pierd aiurea. Fie se lipsesc de betonul vreunui bloc, fie se preling pe vreun geam de maşina dupa care sunt storcite de ştergătoare fie îşi dau buhul pe vreo umbrelă, agasând trecătorii prinşi de ploaie. Ah, şi să nu uităm de nesuferitele situaţii în care aterizezi pe vreun nesuferit de câine, al cărui miros e extrem de nesuferit atunci când e ud. Brrr…
În aceste condiţii, sper că vă puteţi da seama de ce picătura de ploaie îşi dorea să fie fulg de nea. De dus, tot se ducea, dar s-ar fi dus cu stil. Ar fi fost ca o nestemată unică, căci se ştie că toţi fulgii de nea sunt diferiţi între ei, şi nu doar o altă broboană de sudoare noricească.
S-ar fi putut spune despre picătura noastră că dorea să îşi depăşească condiţia, dar tind să cred că e o afirmaţie puţin cam exagerată. În fond, picătura de ploaie rămânea aceeaşi, doar temperatura era cea care făcea diferenţa. Şi în lipsa unui final mai inspirat şi mai puţin fatidic, îşi risipi inutil ultimele gânduri pe asfalt, ratând totuşi la mustaţă un maidanez aflat în căutarea unui adăpost.