Ploua fără discriminare. Ploua peste munți și dealuri, oameni și animale, în centrul orașului și în mijlocul pustietății în egală măsură.
Picăturile de ploaie coborau la rândul lor uniform și își petreceau călătoria până la sol discutând.
-*Suntem pluviale*, spuneau ele și se mândreau cu acest statut unic.
Exista apă și pe cumeții înghețați ai munților, și în paharele oamenilor, și adunate pe vârful frunzelor sub formă de stropi de rouă. Apa își făcea loc peste tot dar doar unele erau bobițele de apă pluvială.
-*Ha*, le răspunseră picăturile din fluviu. *Noi suntem fluviale, suntem chiar mai unice.*
Cearta începu de îndată ce primele picături au căzut în fluviu și s-au amestecat cu restul populației acvatice.
Insistau că sunt în continuare *pluviale*, căci originea era cea care conta, picăturile ce se trăgeau din precipitații fiind un soi de nobilime. Celalalte molecule de apă insistau că nu, acum sunt *fluviale*, fac parte din fluviu și nimeni nu le mai poate distinge. Ce a fost în trecut rămâne în trecut iar prezentul e singurul care contează.
După certuri fie foarte îndelungate, fie foarte scurte, căci nimeni nu știe cum se măsoara timpul în lumea apelor, au căzut de comun acord să se numească *pfluviale*. Fluviul ar fi preferat *fpluviale*, dar chiar cu toată subiectivitatea sa trebuia să admită că era un nume greu de pronunțat.
Continua să plouă iar picăturile de deasupra fluviului erau mai vesele și mai mândre decât restul.
-*Suntem plfuviale, suntem pfluviale*, se lăudau ele.
Dar nu le băga nimeni în seamă. *Cu ce stropi mari picură*, gândeau oamenii care treceau prin zonă. Pentru ei erau toate picături de ploaie, fără discriminare.