De fiecare dată când trecea pe lângă ea se simțea urmărit de ochii ei. Era propria lui Mona Lisa, o pictură veche dar ale cărei culori erau încă vii, rămasă în casă atunci când s-a mutat. Cei de dinaintea lui nu știau cine o pictase sau când. Tot ce i-au putut dezvălui era numele fetei din portret: Melinda.
La început nu i-a păsat prea tare, nu era un fan al artei, nu în mod special. S-a obișnuit însă repede cu situația. Devenise ceva natural, parte integrată a ritualurilor sale de zi cu zi. Era acolo când se trezea. Primul chip pe care îl vedea dimineața era cel al Melindei. Cu timpul aproape că ajunsese să o considere o ființă umană. Statea și singur și drept urmare nu interacționa prea mult cu alte persoane reale. Melinda în schimb… îi era greu să exprime în cuvinte ceea ce simțea.
În primul rând avea un chip plăcut. Ochi, privire care sugera blândețe, un zâmbet cald și trăsături delicate. Nu era o frumusețe răpitoare, nu era Venus, nu era perfectă. Era mai degrabă genul de frumusețe care devine perfectă în ochii îndrăgostitului, frumusețe provenind din suma calităților unei persoane și nu doar din aspect. Cel puțin așa i se părea lui.
A încercat odată să afle mai multe despre Melinda și despre cine ar fi putut fi. Nu a avut însă noroc. Melinda nu era un nume foarte răspândit iar singura Melinda care trăise prin acele părți trăise în timpuri atât de îndepărtate încât era improbabil să fie vorba despre aceeași persoană. Nu era chiar atât de veche pictura. S-a dat bătut intr-un final. În fond, tabloul era în continuare acolo. Importantă pentru el era existența ei, nu și secretul din spate.
Si era importantă, oh, chiar era importantă. Poate e greu de crezut că o pictură era ceva atât de senzațional. Nu era pictată cu o tehnică spectaculoasă, nu conținea un peisaj ieșit din comun. Avea în schimb darul de a calma. Era de ajuns să zărești ca să simți că totul va fi bine. Chipul Melindei, iată panaceul universal. Cel puțin pentru el. De când se mutase acolo era mai bine dispus iar migrenele încetaseră să îl mai afecteze iar asta îl ajutase să devină un om mai bun, mai blând. Încet dar sigur, dintr-un individ solitar și antisociabil se transformase într-un membru iubit și respectat al comunității.
Melinda în schimb… chipul ei frumos a pierit într-o fatidică zi mistuit de flăcări. Nu i-a păsat prea mult de casa arzând, nici de lucruri. Oricum nu erau ale lui. Portetul Melindei în schimb… a încercat să îl salveze dar cei din jurul sau nu l-au lăsat, ar fi fost prea periculos.
Și-a continuat într-un final viața dar nu fără Melinda. Îi vedea fața de fiecare dată când închidea ochii și adormea cu ea în gând. Era ca și cum portetul i s-ar fi întipărit în minte. A continuat să fie un om bun iar într-o bună zi un tânăr artist i-a imortalizat și lui chipul. Nu era o operă de artă, nu era pictat cu o tehnică de maestru. I s-a păstrat în schimb privirea blândă și zâmbetul cald, același zâmbet pe care îl revedea de fiecare dată când închidea ochii.
Portetul Melindei nu pierise.
Inspirat de [Opeth - Face of Melinda](https://www.youtube.com/watch?v=ybC6iBWLZ6k)