Cică erau odată, în vremuri de demult apuse, pe când era T.V.A.-ul doar nouăşpe’ la sută iar acordul cu F.M.I. doar o centură de siguranţă, o babă şi un moşneag. Şi ambii bătrâni erau albi ca şoselele peste care n-au trecut utilajele de deszăpezire (ca şoselele punct, de fapt) şi posomorâţi până peste poate din cauză că n-aveau şi ei copii. Şi tare şi-ar mai fi dorit unul, căci se plictisiseră să stea toată ziua în casă şi să se uite la OTV, aşa că baba îl bătea în fiecare zi la cap pe moş să facă şi el rost de un copil. Doar văzuse atâtea reportaje care spuneau cum se vând copiii în România. Ce, moşul ei era mai bleg şi nu putea cumpăra şi el unul? Şi atât de mult l-a cicălit încât şi-a luat sărmanul lumea în cap şi a plecat să caute un copil pentru babă. Dar cum asta se întâmpla pe vremurile în care copiii erau făcuţi pentru alocaţie, nu a reuşit să găsească nici unul. Aşa că înşfăcă frumuşel un purceluş de lapte din curtea unui vecin şi-l duse acasă babei.
Baba nu zise nimic, că avea vederea cam slabă şi un auz pe măsură, şi crezu că are de-a face într-adevăr cu un copil, aşa că îl luară şi îl crescură ca pe un copil. N-au fost discuţii decât atunci când a fost vorba să îi pună numele. Au decis însă că dacă se va dovedi a fi pruncul băiat să îi pună numele de Sever Marean Adriean Crin Victor Emil Liviu Cseke Gheorghe Vasile, iar dacă e fată, Elena. Şi cum fu băiat, l-au alintat „Bocsescu”, ca prea avea multe prenume.
Şi creştea purceluşul… într-un an, cât alţii în şapte. E drept, nu era valabil şi pentru anii de acasă, dar ce mai contează când era băieţelul rumen, rotofei şi frumos. Şi l-au dus pe la şcoli sofisticate, prin Elveţia (avea moşu’ bani din pensie, că fusese pilot de avion în tinereţuri). A avut şi el parte de o copilărie zbuciumată, ca orice alt tânăr bine-crescut ce se respectă, plină de etnobotanice şi curse de maşini, după care a sosit vremea să fie integrat în societate. Bun, dar ce să facă băiatul nostru? Ce altceva decât să intre în politică, unde nu pică, ci curge? În plus, putea să grohăie deci avea talent de orăcăi… orator, un şorici gros cât palma, de ţi-era mai mare dragul să-l insulţi şi să vezi că-l doare fix în copite, şi multe alte calităţi înnăscute, ce făceau porcul perfect pentru meseria de politician.
Îşi începu cariera ca primar în sat. Le făcu sătenilor săli de sport ultraperformante, să se poată juca copii baschet, hockey, cricket, curling, baseball, polo şi alte jocuri exotice de care nici nu mai auziseră până atunci. Şi le construi şi fix peste maidanul unde obişnuiau ei să joace fotbal, lăsându-i fără teren. Dar dintr-un sătuc ca ăla… cât să poţi fura? Şi vroia şi porcul vilă, limuzină şi fotomodele minore.
Şi s-a dus încet-încet în lume, a avansat prin structura de partid, şi-a prins un post de preşedinte al camerei deputaţilor. Dar n-a avut viaţă lungă acolo pentru că a dat-o în bară când a venit vorba să numere voturile, că deh, altfel se face matematica în Elveţia. Ce să facă atunci cu porcul, aşa bădăran cum era, cu o sete de nestins şi, în plus şi… „amatemat”? L-au pus preşedinte, unde nu putea face rău nimănui, şi putea câştiga şi el o pâine cinstită.
Şi şi-a pus porcul verişoara, o curcă, ministră peste turism, şi-a mai trimis o nepoată, o gâscă, în parlamentul european, şi-a aranjat şi restul rudelor şi a trăit fericit până la alegerile următoare.
Bineînţeles, toate aceste lucruri se întâmplau în vremuri de demult apuse, orice asemănăre cu personaje actuale este absolut, dar absolut întâmplătoare.
Pentru context, a fost scris pentru un concurs organizat de săptămânalul prahovean Altphel.