Cică a fost odată un tip. Spun “cică” pentru că nu se știe sigur. Nu scrie în nici o carte de istorie că a existat odată un tip, nu există nici un document străvechi scris cu pană de gâscă pe o coală gălbejită de hârtie, nu există nici măcar niște urme scrijelite c-un pietroi pe un perete de peșteră de un om de neanderthal, nu există nimic care să ateste că a exista vreodată un tip. Așa spun unii. Cine sunt aceia nu știu. Dar asta nu contează. Cert e ca cică ar fi fost un tip, și asta e de-ajuns pentru a pune bazele unei povești. Continuăm.
Și cică tipu’ ăla avea o bere. Dar a băut-o pentru că îi era sete. Până acum nu e nimic extraordinar. Există desigur tot felul de dispute între istorici fără ocupație, cauzate de lipsa unui detaliu minor: marca berii! Unii insistau că ar fi băut Tuborg, alții că ar fi băut Carlsberg, alții că Stela Artois, până când a venit CNA-ul și le-a dat amendă pentru reclamă făcută băuturilor alcoolice înainte de ora 22:00. Istoricii au acționat atunci CNA-ul în judecată pentru că s-a opus avansării științei. Ce să mai vorbim, a fost mare scandal. A fost dezbătut oricum pe larg la OTV, în vreo câteva duzini de episoade, până când a descoperit unu’ că Elodia e adevărata nepoată a mamei Omida și au ieșit din centrul atenției. Singurul câștigat din toată afacerea asta a fost tipu’. El a băut o bere. Habar nu avea că istoricii dezbăteau ce tip de bere băuse el. De fapt, tipu’ era atât de amețit de la berea aia încât nici măcar nu era sigur ca băuse o bere. Acum că stătea să se gândească, parcă ar fi fost de fapt o țuiculiță. Dar shhh! nu le spuneți istoricilor că pe urmă iese iar scândal. În fine, aberez.
Deci e posibil să fi existat un tip. Care a băut o bere. Care de fapt e posibil să fi fost o țuică. Dar a băut ceva, asta e sigur.
Și după ce a băut el o bere sau o țuică, a scos un plescăit zgomotos, tipic omului care tocmai și-a satisfăcut setea și a început să se gândească:
“Băi, deci eu sunt doar un tip care a băut o bere! Lumea mă va ține minte pentru faptul că am băut o bere! Deci tot ce am realizat eu în viața mea a fost că am băut o bere și singurele mele minute de glorie vor fi când o să se găsească unu cu mult prea mult timp liber să scrie despre mine pe un blog. Și ce o să scrie? Că un tip a băut o bere… Cu ce mă încălzește pe mine asta? Măcar dacă ar fi spus că Popescu D. Ion a băut o bere Heineken, să îmi fie detaliată viața. Băi, deci eu mi-am ratat viața.”
Din fericire pentru el, tipu’ nu și-a adus aminte că de fapt nu știa sigur dacă băuse o bere sau nu. Oricum, că a fost bere, că a fost țuică, el tot stătea pe gânduri.
“Băi, prin urmare, că am folosit prea mulți de “deci”, tot ce am făcut eu în viață a fost să beau o bere. Păi cum vine asta? Asta… cum îl cheamă… a făcut chestia aia… care îi zice cum îi zice și lui. Si lumea când o vede să se gândește: uite, bă, chestia aia făcută de ăla! Și-a atins scopul. Îl știe toată lumea pe… pe cum îl chema. Dar eu? Eu sunt un tip care a băut o bere. Și nici măcar nu vor știi sigur dacă eu chiar am existat. Nu vor zice a fost, bă, odată unu care a băut o bere! Vor zice cică. Cica! Asta e valoarea mea? Trebuie să fac ceva! Nu vreau să raman în memoria oamenilor ca tipu’ care a băut o bere!”
Obosit de atâta gândit, se așeză în fund să ia o pauză. După vreo câteva ore se făcu racoare și tipu’ începu să gândească iar la parametrii optimi. Și reuși să gândească. Și zâmbi. Zâmbi, pentru că știa ce să facă. De te miri unde, mai scoase o sticlă de bere și o dădu pe gât. Râgâi puțin după care plecă mai departe.
Până la urmă, cică a fost odată un tip. Dar a băut două beri, nu una. Deși istoricii zic că ar fi băut de fapt trei…