Foaia era albă. Ar fi trebuit să fi pură și imaculată, ca o fecioară neprihănită, dar avea în schimb efectul unei pușlamale tupeiste care îl provoca: "*sunt aici, sunt goală iar tu nu ai ce să așterni pe mine!*"
Era adevărat. Scriitorul se holba ciudos dar era în pană de idei. Iar coala îl enerva din ce în ce mai mult, dar nu suficient încât să scrie chiar orice prostie i-ar fi trecut prin cap. Vroia să facă lucrurile ca la carte și să o răpună cu o doză sănătoasă de talent literar sau măcar cu un dram de ingeniozitate sau umor.
Și nimic. Mintea sa era ca un deșert pustiu în care ideile se duceau să moară. Orice fărâmă de inspirație se evapora în milisecunda în care lua ființă iar el rămânea doar cu aburi vagi. Le simțea, ar fi vrut să le înșface și să le aștearnă pe hârtie dar de fiecare dată sfărșea cu mână întinsă în neant, ca un cerșetor. Și chiar ar fi cerșit ca unul, implorând înghenuncheat și înlăcrimat muzele dacă ar fi știut că îl pot ajuta. Dar nimic. Coala era tot goală.
Secundele treceau una dupa alta. Se transformau în minute, minutele în ore iar orele de noapte se scurgeau vertiginos către zorii dimineții. Doar foaia de hârtie rămânea constantă și albă, asortându-se cu perii scriitorului.
La final a biruit oboseala. A adormit cu capul pe birou sub privirile înfumurate ale colii. Pierduse scriitorul. Dar frământându-se visând a dărmat călimara și dus a fost albul cel pur.
Câștigătorul a fost somnul.