Era regele nimicului. Aşezat pe tronul său de carton, îşi veghea regatul, ţinând un sceptru de carton în mâna stângă şi scobindu-se în nas cu cea dreaptă. Doar era un rege, nu îşi putea permite un nas impur.
Fiind rege peste nimic, avea şi nu avea peste ce domni în acelaşi timp. Teoretic, avea de condus nimicul, trebuia să îl organizeze, să îi dea legi, să ceară taxe şi impozite pentru bunul mers al regatului, să meargă la baluri şi ospeţe şi alte activităţi regale. Practic, nu făcea nimic toată ziua, lucru ce nu trebuie să ne mire dacă ţinem cont peste cine era rege. Făcând acest lucru, regatul său creştea zilnic văzând cu ochii, fără să fie nevoie să poarte războaie lungi şi obositoare sau barbarice campanii de cotropire a vecinilor săi. Era o tactică destul de inteligentă dacă stam bine să ne gândim.
Privind lucrurile dintr-un anume unghi, s-ar putea spune că regele nimicului era un personaj destul de incompetent. Chiar dacă pasiunea sa de a face nimic era favorabilă poporului său, nimicul, era totuşi o simplă întâmplare. În orice alt loc din lume regele nimicului ar fi murit de foame şi ar fi fost privit cu ochi răi pentru lenea sa. Privindu-le însă dintr-un altul, unul mai adecvat situaţiei, se putea spune despre rege că era omul potrivit la locul potrivit, omul cel mai potrivit pentru acea slujbă. Privind într-un final lucrurile şi dintr-un al treilea unghi, egal cu media aritmetică a primelor două, undeva pe la 36,45 de grade, egală într-un mod deloc întâmplător cu cea a corpului uman (chiar dacă gradele diferă), totul fiind cauzat de faimosul număr de aur despre care se spune că s-ar regăsi în orice lucru din univers… am pierdut ideea. Oricum contau doar primele două.
Singura problema care ar fi putut exista era aceea că nimicul nu avea nevoie de un rege. În mod cu totul şi cu totul surprinzător, nimicul nu avea nevoie de nimic. S-ar fi putut astfel spune despre regele nimicului că era degeaba. Sau inutil. Din fericire pentru rege, nimicului nu îi păsa de nimic, cu atât mai puţin de faptul că are un rege (care pe deasupra se mai şi scobea în nas, în mod cu totul şi cu totul neregal), cum la fel de bine nu îi păsa nici regelui că nu are peste ce domni. Se putea spune că formau o pereche perfectă. Oarecum.
Şi cam asta e. Nu mai e nimic de spus.