Stăteam eu acum în pat şi mă gândeam că parcă a pierit romantismul din mine. Ar fi trebuit să dorm dar gândul asta nu-mi dădea pace. Eram şi eu mai siropos pe vremuri, scriam poezioare pline de epitete desprinse din romane cu Don Juani şi Casanova, şi analogii care fac fetele să exclame „vaaai”, să-şi ducă mâinile la piept şi să suspinde duios. Acum… am ajuns să spun lucrurilor verde în faţă. Eşti drăguţă. Eşti dulce. Eşti amuzantă. Eşti o persoană specială şi mă bucur că te-am cunoscut. Lucruri banale, răspândite şi la îndemână oricui, chiar dacă sincere şi din tot sufletul. Şi nu ştiu… parcă mi-ar fi plăcut să vin şi eu cu nişte chestii mai poetice, ca pe vremuri. M-a plesnit însă un gând destul de logic dacă stau acum bine să reflectez… nu e oare o tentativă penibilă de a vrăji o fată când o dai în abureli din astea ieftine? Acum, că unii sunt sinceri în sensul că ei chiar plac fata, că alţii dau cu porumbelu’ înainte, doar-doar o pica ceva, e altă poveste. Ce m-a uimit mai mult a fost alt lucru.
Adusu-mi-am aminte de vocea lui Alex, cea care mă mai ţinea treaz până la 4 dimineaţa la telefon şi la cât de plăcută şi liniştitoare şi este şi gânditu-m-am… cum ar fi, frate, să-i zic, ca-n basmele cu prinţi şi prinţese: „ai o voce ca un susur cristalin de izvor de munte”. Eu înţeleg cum vine treaba cu munte, aer curat, pajişti însorite, floricele, fluturaşi şi izvor, dar pe bune, cum să-i zici unei fete că vocea ei seamănă cu un pleoscăit de apă, presărat eventual cu bâldâbâc-uri de ţopăituri de broaşte. Adică fâş-fâş fleosc printre bolovani, minus oac-uri şi zgomote de peşti care plesnesc din coadă. Melodios al dracu’, nu glumă. Sau poţi să-i zici că are o voce care te unge pe suflet şi să o compari astfel cu alifia chinezească. S-ar simţi flatată.
Şi cum era aia, cum mă-nec în ochii tăi? Îmi şi imaginez un idolu’ femeilor care zvârle din braţe în timp ce orăcăie cu juma de gură plină de apă. Păi să simţi că te scufunzi, nu pleci oare după colacul de salvare? Eventual, să-i zici că are şi-un salvamar şi o plajă mai pe la colţurile ochilor, să ştii că te-ai scos în caz de pericol. Sau te poţi pierde în ochii lor. Aham, ca într-un labirint. Eventual îţi laşi şi oasele pe-acolo. Probabil că aşa a dispărut şi Elodia, ar trebui să-i se fi căutat osemintele în ochii lui Cioacă, nu prin păduri şi lacuri.
Mai sunt şi fete ale căror zâmbet le luminează chipul şi îl fac să radieze fericire în jurul lor. Altfel spus, le faci becuri radioactive, stai mult pe lângă ele şi rişti să te transformi în omul-păianjăn şi începi să te gândeşti dacă s-a născut la Cernobîl. Dar ce, fata aia zâmbeşte sau e pe post de lanternă? Eventual, replica asta merge ca un apropo că ţi s-a stricat veioza şi n-ai bani de alta, o rogi să vină să-i ţină locul.
Sau pielea fină ca de caprioară. Fină, fină, dar ce te faci cu blana? Mă-ndoiesc că vreo fată ar dori să o faci păroasă.
Iar astea sunt doar replici clasice, de cele cocălăreşti de agăţat nici nu mă iau. Mi-e şi teamă să deschid vreun roman de dragoste, că cine ştie ce grozăvii găsesc pe acolo. Pe de altă parte, nu poţi fi nici mereu banal şi repetiv. Şi poate că până la urmă poţi să-i spui cuiva ceva frumos, ceva din inimă şi care să nu alunece în penibil. Şi poate că poţi să faci şi o comparaţie care să îşi păstreze sensul doar în esenţă şi poate că multe…
Prefer un „you’re cute” ştrengăresc şi sincer, fără haine care să-l îmbrace pentru că uneori mesajul contează de fapt şi uneori ajunge o îmbrăţişare care să spună tot.