Era odată o regină care avea prostul obicei de a tăia capul oamenilor. Cum o supăra cineva… pac!
– Să i se taie capul!
Cât a fost tânăra, nu i-a zis nimeni nimic. Ştiau şi ei cum sunt adolescenţii, cum urlă hormonii în ei şi au un spirit rebel care îi îndeamnă să facă lucruri necuviincioase. Plus că le era teamă să nu le fie tăiat capul. Însă după ce a mai crescut şi a mai tăiat câteva duzini de căpăţâni, lumea a început să şusotească pe la colţuri: că cică ar semăna cu nu ştiu ce regină din nu ştiu ce poveste scrisă de nu ştiu ce autor.
Deranjată de bârfe ca orice femeie, regina a dispus să i se taie capul acelui scriitor i-me-diat. Şi după o vreme, şuşotelile au dispărut. Dar regina noastră nu a beneficiat decât de un scurt moment de fericire pentru că s-a lovit în curând de o problemă şi mai mare.
După câteva mii de capete tăiate, acest barbar şi crud procedeu a încetat să mai sperie oamenii şi a început să facă parte din cotidian, iar în locul groazei şi terorii în inima oamenilor s-a instalat un sec lehamite privitor la bunăstarea sfeclei denumită poetic cap. Drept urmare, un oarecare frizer a venit cu o jalbă la regină să se plângă că a rămas fără clienţi. Ştiind că riscau să rămână oricând făra cap, cine să se mai tundă? Bineînţeles că regina a rezolvat acest conflict tăindu-i capul.
Drept urmare a urmării de dinainte, s-a trezit în ziua următoare cu ditamai greva organizată în faţa palatului de către Uniunea Frizerilor şi Coafezelor din cetate. Că ei nu mai tund şi coafează nici ciuciu până nu-şi schimbă regina mârşavele obiceiuri.
Frizerii ca frizerii, cu mare drag le-ar fi pus doamna regină capetele în vârf de de băţ, dar coafezele… ca orice femeie, ţinea la coafura ei. Fără slujitori pricepuţi într-ale tunsului, i-ar fi arătat regala coamă ca un cuib de rândunici şi, ca orice femeie, nu şi-ar fi dorit de-loc acest lucruri. Şi şi-a schimbat regina obiceiurile, şi a-ncetat să mai dea jos căpăţâni. După care i-a încuiat pe toţi greviştii într-o cameră şi a decretat:
– Să li se taie picioarele!
Şi-a fost linişte şi pace pentru o vreme. Însă numai pentru o vreme. Cu atâţia locuitori despicioraţi, oamenii nu mai cumpărau pantaloni şi cizme. Şi veni rândul unei noi greve, de data aceasta a Breselei Croitorilor şi Cizmarilor din Cetate. Că nu mai poartă lumea papuci şi ciorapi, că au renunţat la nădragi şi cizme, de-aia nu mai putea regina. Dar, ca orice femeie, îi plăceau fustele, rochiile, cizmuliţele de iarnă şi pantofii eleganţi (însă numai dacă se asortau cu rochiile). Şi şi-a schimbat iarăşi regina obiceiurile, şi a-ncetat să mai dea j.. să lase picioarele la locul lor, dar date un picuţ mai la o parte cu toporul. După care i-a încuiat pe toţi greviştii într-o cameră şi a decretat:
– Să li se taie mâinile!
Şi-aş vrea să zic c-a fost iar linişte şi pace, dar slabe şanse. Nu, nu au venit să se plângă fabricanţii de mănuşi, aşa cum probabil aţi crede, au venit toţi locuitorii cetăţii.
Toţi se văitau, toţi scandau sloganuri anti-regină, şi nici unul nu vroia să plece. Şi-a durat greva… şapte nopţi şi şapte zile. Şi-au făcut şi greva foamei, şi-au dansat şi dansul pinguinului şi tot ce le-a trecut prin căpăţânile lor netăiate. De la atâta gălăgie, ca pe orice femeie, pe regină au apucat-o migrenele. Mai era şi supărată că a rămas fără coafeze, care nu mai aveau mâini să o tundă, fără croitori care nu mai aveau mâini să îi facă rochii, fără cizmari care nu mai aveau mâini să îi facă pantofiori şi stricase deci toate lucrurile pentru care făcuse atâtea sacrificii înainte. Plus că nu mai erau mâini care să o maseze, să îi picteze portrete, să îi gătească mâncăruri fine şi rafinate… Ah, şi-o mai durea şi capul teribil! Aşa că a ieşit pe balcon, a urlat la ei să facă linişte şi a decretat:
– Să li se taie 25% din salarii!
Şi i-a trimis pe toţi acasă.
Pentru context, a fost scris în preajma infamei decizii a guvernului Boc, de a tăia 25% din salariile bugetarilor.