Irimia Voinescu, sau *domnul inginer Voinescu*, după cum se recomanda tuturor, era un fost agajat al uzinei de apă, actualmente pensionar. Cum fusese pe vremurile în care lucra un oarecare ingineruț, se purta la vârsta a treia cu multă prestanță și avea un aer solemn.
Avea și o rigoare și o punctualitate ieșită din comun, de parcă ar fi fost produs în fabricile nemțești. Dacă îl vedeai seara pe stradă, ieșind la plimbare, era clar ora șase fix iar el se îndrept lent spre pădurice cu aceeași viteză constantă, zi de zi. Prin pădurice urmărea iarăși cu strictețe același traseu încât pașii săi zilnici formaseră veritabile potecuțe.
Nu ar fi crezut nimeni că la un moment dat își va schimba rutina. Nici ploaia, nici vântul, nici viscolul nu îl împiedicau dar un simplu câine a reușit să îl scoată din ritm. Pe când se plimba prin pădurice, mai spre finalul plimbării, într-o zonă rar circulată, fu atacat de o potaie sălbatică așa că o luă la fugă într-o altă direcție ca să scape de bestie.
După ce fiara se potoli și renunță să îl mai urmărească, inginerul realiză că era pierdut. În timp ce își croia drum către o potecuță cunoscută, descoperi un grajd abandonat, pe jumătate ascuns de vegetație. Să fi fost simpla curiozitate, să fi fost ceva mai mult... e greu de spus, dar cert e că cev părea să îl atragă în direcți grajdului cu un magnetism greu de descris.
Împinse cu greu ușile vechi și le deschise larg, lăsând să pătrundă înăuntru aerul proaspăt și ceva raze răzlețe de soare. În mijlocul încăperii trona o mașinărie greu de descris. Era un soi de scaun, înconjurat cu manete prăfuite și multe, multe cercuri concentrice de metal.
Mânat de curiozitate, se așeză pe scaun și după ce se orientă puțin, apăsă pe cel mai îmbietor buton. În primele secunde nu s-a întâmplat nimic dar apoi cercurile au început să se învârtă din ce în ce mai rapid în jurul sau până când se ridică de la sol. Măi să fie... putea să zboare!
Nu i-a luat mult să învețe controalele, era doar un fost inginer. În mai puțin de o oră a ajuns să poată stăpâni mecanismul ca și cum ar fi fost o parte din corpul său. Și era o mașinărie tare, tare impresionantă. L-ar fi putut duce oriunde. În mijocul junglei amazoniene sau în mijlocul junglei de beton din New York, pe culmile Everestului sau în groapa Marianelor. Cu câmpul de forță ce îl înconjura, s-ar fi putut duce chiar și pe Lună sau pe Marte. A ales însă să se plimbe tot prin pădurice.
După zece ani de pensie își schimbă pentru prima dată rutina. Acum se trezea de dimineața, pleca spre grajd, pornea ceea ce el numise "*solemnoid*", și zbura deasupa copacilor din zonă cu o viteză care l-ar fi scos din sărite chiar și pe un șofer de duminică.
Iar după alți zece ani, când simți că i se apropie sfărșitul, făcu o ultimă plimbare cu solemnoidul după care îl ascunse departe, adânc în fundul unei peșteri, unde spera să nu îl găsească nimeni, niciodată.