Privind pe geam am zărit o stea. Era singură, singurică. Numai ea încerca, fară prea mult succes, să lumineze cerul nopţii. Am scos atunci capul pe fereastră, pentru a vedea dacă mai are sau nu şi alte surate. Şi nu avea.
"*Ce chestie*", gândii eu în gândul meu. O stea aşa lucitoare, singură pe cer, la ora două noaptea. Mai că te-ar duce cu gândul la imagini poetice. Mai ca ai începe să vezi steaua ca pe o metaforă şi mai ca ai începe să îi scrii poezii naive, kistchoase, şi în acelaşi timp, copilăreşti.
"*Singurică, singurea*
*Strălucea pe cer o stea*"
O privesc şi încep să îmi vină idei. Şi nu orice fel de idei, idei eminesciene.
"*Cobori în jos, steluţă-stea,*
*Cobori, alunecând pe-o rază*
*Să faci… aici… ceva… ceva…*
*Să faci, nu ştiu, o fază*"
Bineînţeles, steaua nu a coborât.
"*Ce chestie*", gândii eu în gândul meu. Steaua nu era Luceafăr, dar cum nici eu nu eram prinţes, nu prea găseam just să mă supăr. Şi nici măcar vreun pui de Eminescu, cu asemenea versuri ca cele de mai sus.
"*Probabil are pe altcineva*". Dap, asta trebuia să fie. O stea aşa frumoasă, singură pe cer, sigur avea şi alţi admiratori. Probabil că la vreo altă fereastră, vreun alt tânar, mai talentat sau mai prinţes, reuşise să o cheme cu mai mult succes. De altfel, steluţa era doar una iar noi, tinerii, suntem mai mulţi. Îşi putea permite luxul de-a alege ce-i mai bun.
Brusc, m-am simţit înşelat. O văzusem, o admirasem, i-aş fi făcut chiar şi o poză dacă aş fi avut cu ce. Iar ea, nimic. Nici măcar nu m-a băgat în seamă. Putea să-mi sufle aşa, o rază, să-mi clipească un pic cu ochiul… Dar nu, nimic.
"*Poate că de-asta a rămas singură pe cer*", gândii eu în gând. Cu siguranţa, asta trebuie să fie! Ce altă stea ar sta singură pe cer, la ora două noaptea? Era probabil o stea rea şi cicălitoare şi probabil va rămâne stea bătrână. Şi în timp ce restul steluţelor blânde îşi vor găsi Emineşti şi printeşi la care să coboare în jos pe-o rază, ea va rămâne singură-singurea, pe cer, la ora două noaptea.
Brusc, mi se facu milă de ea. O văzusem, o admirasem, dorisem chiar să îi fac şi o poză, mă bucurasem deci de prezenţa ei pe cer. Nu era noaptea neagră, la o oră relativ târzie, ci o avea pe ea, steluţa singurică-singurea. Şi-aşa singurică cum era, reuşise să schimbe radical cerul nopţii şi să îi dea alt farmec. Nu mai era noaptea doar ca o pată deprimantă de cerneală.
"*Eh*", gândii eu în gând. "*Măcar mi-a luminat sfârşitul de noapte*". Şi am stins lumina şi m-am dus la somn gândindu-ma la singura steluţă de pe cer.
***
În acest timp, pe cer, o steluţă singurică-singurea, privea o luminiţă singurică-singurea, ce răzbea plăpând dintr-o fereastră de tânar prinţes. Şi-aducându-şi aminte de păţania Luceafărului şi gândindu-se că poate s-a mai schimbat omenirea între timp, încercă şi ea marea cu degetul.
"*Urcă în sus, chip de lut blând,*
*Urcă urcând pe-o rază….*
*Urcă… nu ştiu.. urcă urcând…*
*Să faci, nu ştiu, o fază*"
"*Pfff, clar nu sunt Eminescu*", gândii şi steluţa în gândul ei. "*Of, cred că l-am supărat. S-a stins lumina…*"
"*O să rămân stea bătrână*", oftă steluţa în gândul ei, şi se duse şi ea la culcare. Şi-a rămas cerul singurel, fără nici o stea care să-l lumineze.