Padurea era plină de animăluțe simpatice. De la Iepuraș Drăgălaș sau Rița Veverița, până la Răducu Bursucu sau Nelu Fluturelu, fiecare avea câte ceva care să îl facă visul copiilor de pretutindeni. Însă dintre toți cel mai dulce, cel mai pufos, cel mai frumos și cel mai adorabil era de departe Ursulețul cel Ursuz.
Cu blănița sa cârlionțată, de culoarea castanelor, cu un smoc crem pe piept ca o perniță, ochișori mari cu gene lungi și lăbuțe pufoase, Ursulețul era idolul tuturor și de departe cel mai faimos. Dar pe cât de voios arăta, pe atât de morocănos era.
Nu vroia să fie un animăluț de pluș viu, un Winnie the Pooh sau un Baloo, atât de drăgălaș încât primul instinct care să îți vină atunci când îl vezi să fie să îl iei în brațe și să îl mângâi. Era un urs, fir-ar să fie, și trebuia să fie feroce, să înspăimânte toate creaturile din pădure și nimeni sau nimic să nu aibă curaj să îi stea în cale. Dar degeaba… cu cât se încrunta și se strâmba mai mult, încercând să își arate colțisorii ascuțiți, cu atât parea mai dulcic. Îți venea să fugi, într-adevăr, dar spre el, pentru a-l smotoci și pupăci până la refuz.
Pe zi ce trece Ursulețul devea tot mai ursuz și mai retras. Se ascundea prin fundul peșterilor, prin locuri cât mai retrase și mai ferite de ochii lumii, ieșind afară doar pentru mese ocazionale, ca să nu moară de foame.
Într-una dintre rarele sale ieșiri, hotărî să încerce și altceva în afară de pește și de miere, așa că se apucă să caute prin pădure ceva gustos.
"*Nimănui nu îi e teamă de mine*", mormăia el, orbecăind prin tufișuri. Și chiar așa era, nimănui nu îi era frică de el, inclusiv Iepurașului cel Drăgălaș, care îi ieși fără să se sperie în cale.
"*Vai, ce ursuleț drăgălaș!*", exclamă iepurașul. "*Nu vrei să ne jucăm?*", îl întrebă el, scuturându-și voios codița. Dar nu, Ursulețul nu vroia să se joace, el vroia să mănânce. Așa că jap! îi arse o labă iepurașului, după care îl hali pe nerăsuflate.
S-a întors în peștera sa cu stomacul dar și orgoliul satisfăcut, simțindu-se răzbunat pentru ofensa adusă de iepuraș. Peste câteva zile fu rândul bursucului să îl întâlnească. Nici el nu fu speriat de ursuleț și nici el nu avu zile lungi. Apoi urmă un alt iepuraș, un fazan, apoi o dietă cu veverițe, ca să nu se îngrașe prea tare...
Era în continuare cel mai drăgălaș din lume, incapabil să înspăimânte pe cineva, dar pentru prima dată în viață sa se resemnase cu situația. Tot pentru prima dată în viața sa, era mereu sătul, nici de la sânul mamei ursoaice nu mâncase atât de bine.
Și uite așa, ca prin poveste, Ursulețul cel Ursuz deveni ceva mai puțin morocănos și se transformă în Ursulețul cu Burta Plină.