Aveam nevoie urgent de o poveste iar inspirația eșuase să mă viziteze. Auzisem niște zvonuri nebunești despre vânzători de povești dar păreau atât de fanteziste încât eram sigur că sunt doar un alt mit urban. Dar se făcea târziu, aveam nevoie de un material urgent iar ei, legende sau nu, erau singura mea șansă. Așa că m-am urcat într-un taxi și am plecat.
Călătoria cu taxiul a fost dubioasă. Un șofer dubios, o mașină dubioasă și muzică dubioasă la radio dar nimic nu se compara cu dubioșenia destinației. Dacă mi-ar fi arătat cineva poze cu acel loc, nu aș fi crezut că sunt din același oraș în care locuiam și totuși erau iar eu mă aflam fix în mijlocul lor.
Am coborât din taxi și am privit dezorientat la bazarul haotic care mă înconjura. Aglomerat, mizer și prăfuit, părea desprins din hățișurile haotice ale Indiei și nu dintr-o țară europeană. Dar nu au trecut nici 10 secunde și m-am trezit cu un individ misterios în față.
Îmbrăcat în haine ponosite și jerpelite, cu un val care îi acoperea capul, lăsându-i vizibili doar ochii, părea desprins dintr-un thriller supranatural. Inspira orice mai puțin încredere. Aș fi spus că și el era dubios, dar nu-aș fi vrut să mă repet.
M-a privit cu ochi sticloși și reci și m-a întrebat tăios:
-*Cauți o poveste?*
Temător, nu am găsit suficient curaj decât pentru a înclina din cap că da… vocea mă părăsise. A înclinat și el în semn de încuviințare și mi-a făcut semn să îl urmez. M-a condus până în fața unei clădiri… regret să o spun, dar dubioasă. Nimic nu o putea descrie mai bine. Aș putea să descriu pereții gălbejiți și murdari de grafiti, geamurile sparte, acoperite cu pături negre sau mirosul rânced și înnecăcios dar cu ce rost?
Am ezitat. Nu știam dacă să intru sau dacă nu. Pe de o parte, aveam o presimțire că nu voi mai ieși de acolo între… în cel mai fericit caz fără bani și obiecte valoroase, în cel mai rău fără un plămân, ficat, rinichi sau chiar viață. Pe de altă parte ajunsesem deja departe și aveam nevoie cu disperare de o poveste. Fie ce-o fi, mi-am zis, și luându-mi inima în dinți am intrat.
Mă așteptam la orice dar nu la o armată gălăgioasă de indieni și chinezi tastând de zor la mașini de scris și pc-uri învechite. În timp ce mă holbam șocat, cu falca în podea, un individ mai negricios s-a apropiat de mine și m-a întrebat cu un ton de afacerist.
-*Ia zi, boss, te servesc cu o poveste? Am de care vrei tu, dramă, telenovele, istoricale, aventuri, orice vrea mușchii tăi!*
Mi-a făcut semn să îl urmez și strecurându-mă printre mușuroiul de scriitori improviați, l-am urmat în ceea ce bănuiesc că era un birou unde mi-a arătat coli printate cu ceea ce păreau a fi povești. Sau cel puțin așa cred, aveam prea multe emoții ca să mă pot concentra.
Sincer să fiu, nu îmi aduc aminte ce s-a întâmplat mai departe, totul e în ceață. Nu, nu mi s-a întâmplat nimic, eram doar mult prea speriat și nu vroiam decât să plec cât mai repede de acolo, intact. Bănuiesc că am negociat ceva pentru m-am trezit acasă cu câteva coli A4 și mai puțini bani în portofel.
Hârtia conținea o poveste despre doi tineri, Robert și Julia, din două clanuri rivale și se termina cu ei doi aruncându-se de pe acoperișul unei clădiri. Era la fel de originală ca doctoratul lui Ponta așa că am aruncat-o la gunoi, ce era să fac cu ea?
Am sfârșit prin a scrie ceva generic, câteva comentarii generice și previzibile la subiectele zilei. Nimic ce nu mai scriseseră și alte sute de oameni dar nu îmi mai păsa de originalitate. Scăpasem cu viața, asta era tot ce conta.