Scris de Bogdan Bucur

Atunci când locuiești la bloc, înghesuit de circumstanțe și de oameni a căror companie probabil nu ai fi ales-o de bună voie, tensiunile abundă. Nimicuri demne de ignorat se transformă rapid în drame și tragedii. Nimicuri cum ar fi gunoiul.

Cum, necum, George a primit o dorință. Unii spun că ar fi prins peștișorul de aur, alții că ar fi frecat vreo lampă fermecată, că ar fi aruncat monezi într-o fântână, că ar fi avut vreo zână ca nașă sau că i-ar fi cedat loc pe scaun în autobuz Sfintei Vineri. Teorii sunt multe, dorința lui George a fost una singură: să aibă gheare retractabile, ca Wolverine.

Atrăgătoarea Ana atrăgea adesea apropo-uri aiurea. Bătându-le, Barbu, bărbatul butucănos, bosumfla biata “bunăciune”. Cocalarul "cavaler" credea că cucerește carismatic. Defectuos deduse dezvoltarea dragostei.

Exasperată, ea evita experiențele enervante elegant. Fată fină, ferea farmacele fanfaronilor fițoși.

-"*Uitați bănuții dumneavoastră*", îi spuse casiera în timp ce îi înmâna teancul de bancnote și cele câteva monezi, numărate cu grijă în prealabil.

*Miu! Miu*, îmi spune coana Mița, oprindu-mă din drum. O pisică de altfel practic inexistentă, grasă, leneșă și cuminte, răsare de fiecare dată în peisaj atunci când e castronul gol.

Era vreo 2030, într-o zi de marți. Cam pe la prânz, dar doar din punct de vedere temporal, căci nimeni nu avea nimic de mâncare. O vreme friguroasă le răcea oasele cetățenilor rămași, cârpele peticite ce le acopereau corpurile nefiind capabile să opună cine știe ce rezistență vântului rece. Era o vreme bună de căciulă.

Maturizarea nu e un proces care să se întâmple peste noapte dar nici nu se întâmplă treptat, de-a lungul timpului.

Nu, e un ansamblu de momente aparent normale când firul standard al gândurilor e întrerupt subit de realizarea că te-ai schimbat.

Un om avea o problemă. Una minusculă, aproape invizibilă cu ochiul liber, dar o problemă fără dar și poate.

Inițial a ignorat-o, era totuși o problemă mică, cu nimic specială față de altele. Și multă vreme, într-un fel, nu a avut realmente o problemă.

În țara oamenilor cu doi ochi chiorul o ducea destul de prost. Dar nu din cauză că era defavorizat, Doamne-ferește. Pentru majoritatea slujbelor era suficient acel singur ochi pe care îl avea. Dezavantajul său venea din altă parte...

Următoarea povestioară e pe cât de reală, pe atât de secretă, iar cei ce o vor citi vor înțelege de îndată de ce, căci nu în fiecare zi mărețele imperii americane și rusești sunt umilite de o țărișoară amărâtă precum România.

Oricine pe lumea asta are un talent, orișicât de mic ar fi. Al lui Viorel era să circule cu autobuzul fără bilet.

*Păi stai așa, că aproape toți o fac*, veți spune. Ceea ce e complet adevărat. Dar chiar și cel mai aprig blatist tot mai cumpără o călătorie, de frică sau chiar de jenă, mai primește o amendă sau coboară mai devreme când zărește echipajul de control. Nu și Viorel. Pe el nu îl controla nimeni niciodată.

Nilu Iepurilă era un iepure ca toți iepurii, dar cam țâfnos, nu știai niciodată când și din ce motiv îi țare țandăra. În rest, urecheat, pufos și iute de picior, nimic de zis.

La nașterea tânărului V., ursitoarele nu s-au sfiit cu calitățile. A primit din plin inteligență, înțelepciune și o curiozitate sfredelitoare specifică unui viitor geniu. Nici urât nu era, constituția sănătoasă l-a ferit de boli nasoale, nu l-a lovit nici chelia, nici burta și era chiar și ușor peste medie la capitolul înălțime. Un singur defect primise, menit să tempereze puțin noianul de talente: avea monosprânceană.

Trecuseră vreo 2 luni de când prima Inteligență Artificială ajunsese la nivelul de Singularitate și cam o lună de când 99.99% din omenire fusese absorbită și integrată în absolut, atingând următorul pas evolutiv al speciei. Teleportați cuantic într-o altă dimensiune, una a cunoașterii pure, post-oamenii au dispărut subit de pe planetă, redând-o plantelor și animalelor.

Când ești copil nu îți analizezi prietenii decât la alegerea coechipierilor pentru meciul de fotbal. Când ești copil nu te gândești la viitorul tău și al lor, la drumurile pe care le veți urma în viață, la ce veți ajunge fiecare. Nu, aceste lucruri le faci când te maturizezi. Inocența dispare și în locul celor care "*stăteau în poartă*" sau erau "*atacanți*" apar doar două categorii: cei care reușesc în viață și ratații.

Două lucruri erau constante la diminețile lui Vasile: aglomerația din tramvai și moșulețul care vindea covrigi în stație. Fie că era frig sau cald, ploaie sau vânt, bătrânelul era mereu acolo, cu lada de covrigi acoperită de o folie de plastic, vânzând covrigi ieftini trecătorilor.

Multe lucruri erau discutabile când venea vorba de înțeleptul satului. De pildă, dacă s-ar fi putut măsura cu înțelepții de la palatul regelui, dacă era cel mai tânăr înțelept din istoria satului (avea doar 20 de ani) sau dacă părul său era blond închis sau șaten deschis. Însă de faptul că era un *înțelept* nu se îndoia nimeni.

Pe vremuri, omul gospodar își făcea vara sanie și iarna căruță. Dar asta era atunci, astăzi doar proștii satului nu procedează în acest fel, forțând gospodarii de nouă generație să caute alte moduri prin care să își demonstreze înțelepciunea.

Pentru prima dată oamenii de știință erau tăcuți și nimeni nu se încumeta să încerce măcar să prezică ce va urma. Nici măcar scriitori de S.F. sau autorii de benzi desenate nu se aventurau să facă vreo supoziție. Pentru că după ce oamenii au început să capete puteri în urma unei misterioase ploi de meteoriți, era clar că nimic nu ar mai fi putut fi ca înainte.

În vremuri pe care unii le-ar numi mai bune și mai simple, într-o așezare ștearsă de mult din istorie de negura timpului, trăia un băiețel tare răsfățat.

Numărul bestiei se știe că este 666. Dacă înmulțești 6 cu 6 rezultă 36, iar 36 de grade e temperatură caniculară. “Vară”, “caniculă” și “căldură” au în medie câte 6 litere fiecare.

E ceva aparte la pisici vara. Înfofolite în blănuri călduroase, sunt răpuse de căldură la primul semn de caniculă.

Nimic nu poate descrie mai limpede senzația de toropeală decât o masă amorfă de mâțe împrăștiate prin casă. Una se prelinge sub birou, alta zace pe podea, una e topește pe pat... cea mai șmecheră e cea care doarme cu spatele la ventilator, bucurându-se de adierea artificială dar răcoritoare.

Anei i se întâmplau tot felul de dubioșenii. Nu erau chiar desprinse din zona crepusculară, dar depășeau limitele normalității fără ca ea să și le poată explica.

Dacă o casă de pariuri ar fi organizat o competiție pentru a determina următoarea superputere mondială, probabil că mulți ar fi pariat că Statele Unite își vor păstra poziția.

Sătul să zacă zilnic în mocirlă și să se hrănească cu lăturile oamenilor, porcul și-a propus să își schimbe *status quo-ul*.

Primul pas făcut pentru a-și eleva statul a fost să devină mare. La propriu. Porculetele a început să tragă aer în piept, și să tragă, și să tragă, până când s-a umflat ca un balon cu aer cald.

Noapte.

Contrastul dintre interior și exterior e zdrobitor. Înăuntru e lumină, afară e întuneric.

"*Cum să mergi cu prietena pe stradă*" era o întrebare la care nu ar fi știut cum să răspundă. Era prima dată când făcea acest lucru așa că în lipsă de experiență a încercat să își folosească creierul.

Og și-a dorit mereu mai mult de la viață decât să vâneze mamuți și să se ferească de tigrii cu colți de sabie. Ceilalți erau mulțumiți să trăiască în peșteră, să se încălzească la focul pornit ocazional de fulgere și să își ducă zilele într-o ignoranță deplină. Nu și el.

În vremuri de demult apuse, într-un regat uitat de lume trăiau trei înțelepți renumiți. Cum lucrurile tind să se echilibreze, tot în același regat trăiau și doi proști din cale afară de tăntălăi.

Marele conducător reptilian privi cu jind harta. Pupilele-i înguste se ațintiră pentru a mia oară asupra peticului de pământ care părea de necucerit, o țară mică dar minuntată, cu formă de buchet de flori, o veritabilă grădina a Raiului, perla Europei sau, mai pe scurt, România.

După milenii de creație, începând cu măzgălelile de pe pereți de peșteră și culminând cu grafica generată pe calculator, toate ideile bune s-au terminat.

Guguloiul era prea rotund ca să se rostogolească așa că mergea țopăind pe stradă.

Pentru un trecător normal nu era o priveliște tocmai plăcută cea a unui obiect rotund și săltăreț îndreptându-se spre el. Dacă nu era atât de mare poate că ar fi putut fi amuzant dar primul lucru care îți trecea prin cap văzându-l era "*doamne-dumnezeule, trebuie să mă feresc înainte să mă strivească!*"

Poftind la o tocăniță gustoasă de iepuraș primul vânător plecă în pădure. Își făcuse deja calculele și doi iepuri i-ar fi fost suficienți pentru mâncare așa că se apucă să îi alerge.

Ziua bună se cunoaște de dimineață, se știe. Dar ce te faci atunci când te trezești după-amiaza? Nimic, nu ai nici o soluție pentru a afla cum o să îți meargă.

După încă un set de alegeri pentru poziția de primar la care nu s-a prezentat nici un candidat adecvat, bucureștenii și-au băgat definitiv picioarele. Nici un profesionist gospodar, educat, bun manager și carismatic nu vroia să se cufunde în mocirla politicii așa că alegătorii aveau parte de tot soiul de caraghioși desprinși parcă din satirele lui Caragiale. Ce și-au spus atunci oamenii? *Dacă e bal, păi bal să fie!*

Se spune că discuțiile despre vreme sunt cele mai plicticoase. Nu discuți vremea decât atunci când nu ai nimic mai interesant de spus iar ea, vremea, devine prin comparație cel mai neinteresant lucru posibil. Dar asta o spun doar gurile rele.

Filele din calendar zburau încet dar sigur iar rățușca cea urâtă le număra și răsnumăra cu fiecare clipă, în speranța că poate, poate va trece timpul mai repede. Aștepta venirea pubertății.

Slăbătura țâșnește ca o săgeată trasă din arc de fiecare dată când ușa se deschide. Are un al șaselea simț legat de prezența mea lângă ușă așa că numărul total de suflete din cameră e aproape mereu constant. Dacă ies eu, are grijă să intre ea.

Foaia era albă. Ar fi trebuit să fi pură și imaculată, ca o fecioară neprihănită, dar avea în schimb efectul unei pușlamale tupeiste care îl provoca: "*sunt aici, sunt goală iar tu nu ai ce să așterni pe mine!*"

Se căuta iar în buzunare deși știa deja rezultatul: erau goale. Nu era ca și cum ar fi avut în continuare vreo brumă de speranță că ar găsi vreun lucru, dar gestul îl calma. Reușea să se păcălească astfel că făcea ceva. Așa că își strecură mâinile în pânza pantalonilor, își agită degetele și găsi fix ceea ce găsise și ieri, și azi și probabil că și mâine: nimic.

Irimia Voinescu, sau *domnul inginer Voinescu*, după cum se recomanda tuturor, era un fost agajat al uzinei de apă, actualmente pensionar. Cum fusese pe vremurile în care lucra un oarecare ingineruț, se purta la vârsta a treia cu multă prestanță și avea un aer solemn.

Sunt multe lucrurile pe care le poți pierde. Banii, mințile, sănătatea, cheile și culminând cu viața, fiecare cu propriul set de probleme dar dintre toate variantele posibile, cel mai rău a pățit-o Titel: și-a pierdut cheful.

Sprijinit în lopată, badea Gheorghe privea în depărtare. Cerul era limpede, fără urmă de nor iar el îl admira așa cum numai un țăran poate să o facă. Era semn de vreme bună.

Ce poți să faci atunci când vrei să fii un om bogat și plin de succes, pe care să îl admire toată lumea? Poți munci din greu și să ajungi în top prin propriul efort sau poți să apelezi la o vrăjitoare. Ionel a ales ultima varianta.

Ploua fără discriminare. Ploua peste munți și dealuri, oameni și animale, în centrul orașului și în mijlocul pustietății în egală măsură.

Picăturile de ploaie coborau la rândul lor uniform și își petreceau călătoria până la sol discutând.

-*Suntem pluviale*, spuneau ele și se mândreau cu acest statut unic.

În satul bunicilor mei este un bloc stingher. Singurel într-o zonă plină de case, și cu doar un etaj, nu are nici măcar avantajul dimensiunilor. E un bloc anemic, rătăcit la sat.

Trecuseră 10 ani de atunci dar își aducea aminte tot ca și cum ar fi fost ieri. Se îndoia că ar fi existat vreo ființă umană care să nu fie la fel pentru că acel eveniment fusese mai mult decât memorabil. Fusese ceva care schimbase radical însăși structura societății și realității.

Aveam nevoie urgent de o poveste iar inspirația eșuase să mă viziteze. Auzisem niște zvonuri nebunești despre vânzători de povești dar păreau atât de fanteziste încât eram sigur că sunt doar un alt mit urban. Dar se făcea târziu, aveam nevoie de un material urgent iar ei, legende sau nu, erau singura mea șansă. Așa că m-am urcat într-un taxi și am plecat.

Pe vremea aceea puricele încă se mai potcovea iar basmele nu erau fantezii, ci ultimele bârfe. Era vremuri mai simple, dar și mai complicate, depindea de care parte a poveștii te aflai. În acele timpuri s-a născut eroul nostru.

Era o priveliște greu de descris în cuvinte. Știa asta pentru că încercase. Nu era cine știe ce scriitor, dar cu dicționarul după el și cu povestioare similare ca inspirație, se gândise că ar fi putut să imortalizeze cumva momentul în scris.

Un scriitor, dacă îl putem numi așa, avea o pălărie magică. De fiecare dată când dorea să scrie ceva, băga mâna înăuntru și scotea un text numai bun de publicat. Scotea cărți și articole pe bandă rulantă cu această metodă și toată lumea era mulțumită: oamenii aveau ce citi iar scriitorul câștiga o pâine semi-cinstită.

Cu o față grețoasă, ochi ușor bulbucați, privire crucișă și cu un gât scurt, completat de o gușă aproape porcină, Răducu nu se putea aștepta la prea multe de la viață. Singurul său atu era că încă nu chelise, dar cumva acest lucru nu îl încălzea chiar atât de tare.

De când cu câinii de pază, oile deveniseră o pradă mult mai dificilă și odată cu raritatea acestora a crescut și apetitul lupilor pentru niște cărniță fragedă de ovină. Așa că nu va mira pe nimeni să audă că un lup a decis să își încerce norocul și a plecat la vânătoare de miei.

Azi o să fiu rasist și o să spun lucrurilor pe nume. Prea mult am suportat acești paraziți ai societății incapabili să producă nimic. Hoți, lipsiți de educație și de bun simț, fără o ocupație reală și productivă, a sosit timpul să nu ne mai amăgim cu ideea că *vai, nu sunt toți așa* și să punem piciorul în prag: rasa politicienilor trebuie rasă din țară!

Mulți oameni au trăit pe acest pământ. Unii mai grași, alții mai slabi, unii mai urâți, alții mai frumoși, unii mai proști, alții mai deștepți... ați prins ideea. Printre aceștia se număra și eroul nostru, fix undeva pe la mijloc, complet iremarcabil, exceptând un singur lucru. Sau mai bine zis... organ.

Un scriitor oarecare s-a găsit la un moment dat lovit de focul arzător al inspirației. Cu atât de mult talent încât aproape că dădea pe dinafară, a pus mâna pe stilou și a început să scrie o poveste cum nu se mai văzuse.

*Frica însumează nimic. Amândouă generează cosmosul*, a spus criptic un mare filozof odată, făcându-i pe mulți să reflecteze asupra sensului cuvintelor sale.

Istoria are câteva tendințe destul de specifice. Pe lângă faptul că adesea se repetă, are și obiceiul de a te surprinde. Nu o dată s-a întors roata iar imperii ce s-au născut din neant fără că nimeni să se aștepte, s-au întors în același neant tocmai atunci când păreau de neclintit. Dar nimeni, absolut nimeni nu s-ar fi așteptat ca viitoarele superputeri economice să apară de undeva din sărăcita Europă de Est.

Termometrul își făcea de fiecare dată datoria fără să îi pese de vremea de afară. Mercurul urca și cobora în mod obiectiv, bazat strict pe temperatură.

Nimeni nu știa cu certitudine cum ajunsese în această ipostază. Unii spuneau că ar fi fost blestemat de o țigancă după ce o insultase accidental. Alții spuneau că pur și simplu nu e în toate mințile sau îl suspectau că ar fi fost posedat. Un alt grup de persoane atribuia misiunii sale profunde implicații filozofice.